Decembrie 1989 (III): Generalul Vasile Milea nu este erou

După ce a executat orbește ordinele lui Nicolae Ceaușescu, generalul Vasile Milea, poreclit "Fierăstrăul", pentru modul scrâșnit în care vorbea, a sfârșit cu un glonte în piept.

La şedinţa Comitetului Politic Executiv din seara de 17 decembrie 1989, şedinţă la care s-ar fi pus problema destituirii ministrului Milea din funcţia deţinută, acesta, zice-se, s-ar fi exprimat foarte clar în problema atribuțiilor Armatei: „Am căutat peste tot în legile ţării şi nicăieri nu este consemnat că armata poporului are dreptul să tragă în popor”. Nu cred că ar fi vorba despre manifestarea vreunei forme de dizidenţă din partea ministrului Milea… Nu. Acesta îşi exprima eventual nedumerirea în legătură cu ordinele primite şi cu legalitatea aplicării lor (asta în cazul în care nu asistăm la o mistificare premeditată a stenogramei şedinţei, astfel încât cei responsabil de faptul că au jucat după cum le-a cântat Ceauşescu să încerce, în ultimul ceas, să-şi tragă statut de “eroi” care s-au opus alături de ipoteticul gest de dizidenţă al generalului Milea aberantelor ordine de represiune; această mistificare demonstrează, o dată în plus faptul că avem de a face cu nişte ordine aberante, şi că, cel puţin ulterior, cei care le-au executat au realizat ce au făcut şi au încercat să-şi caute justificări). Milea era conştient că, fiind în afara legalităţi, putea fi folosit de către clanul Ceauşescu şi, după ce-şi îndeplinea misiunea, putea fi judecat şi chiar executat pe post de “acarul Păun”. De altfel, sinuciderea sa poate fi interpretată fie ca un gest de recunoaştere tardivă a vinei de a se fi lăsat antrenat în reprimarea impusă de Ceauşescu şi de a fi ordonat, în afara prevederilor legii, să se tragă în populaţia civilă (lucru susţinut şi în contextul faptului că ministrul Milea a comandat şi supravegheat dispozitivele militare de la „Inter”), fie ca un gest de laşitate, de fugă din faţa răspunderii, deoarece, indiferent cine ar fi câştigat: Ceauşescu, poporul sau cei care „emanau” la putere, el ar fi fost judecat şi condamnat.

Cu privire la ce s-a întâmplat în şedinţa C. P. Ex. din 17 decembrie 1989, relevante sunt depoziţiile participanților, date în faţa Comisiei Parlamentare de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989 (condusă de senatorul Valentin Gabrielescu, făcute publice de către senatorul PNŢCD Şerban Săndulescu):

Iulian Vlad (fost şef al Direcţiei Securităţii Statului): „În după-amiaza zilei de 17 decembrie, am primit telefon la biroul lui Curticeanu sau adjunctul lui, că sunt chemat la şedinţa comitetului executiv, despre care ştiam că a fost convocată. Mi s-a cerut să mă deplasez urgent şi, ajungând acolo cam peste 1/2 oră, şedinţa începuse. Ceauşescu a făcut o informare, apoi a întrebat pe ministrul de interne şi pe cel al apărării de ce nu au făcut şi au dres şi de ce au scos unităţile neînarmate? I s-a explicat că au fost scoase înarmate, dar nu cu cartuşe de război, iar ministrul de interne a spus că forţele ministerului au ieşit înarmate, mai puţin grănicerii, care de puţin timp fuseseră trecuţi la interne. A întrebat ce trupe au ieşit neînarmate şi s-a răspuns că trupele de securitate, şi a întrebat de ce au ieşit neînarmate şi atunci m-a sunat pe mine. (…) Când am venit, cei doi miniştri raportau. M-am prezentat şi am rămas o oră în picioare. La sfârşit m-a întrebat: Tu comanzi trupele de securitate, de ce trupele de securitate nu au tras la Timişoara? I-am spus că nu a fost necesar să se tragă. A zis că nu eu hotărăsc, iar eu i-am spus că aşa am hotărât în urma discuţiilor cu colegii mei. S-a înţeles că s-a hotărât aşa în urma discuţiei pe care aş fi avut-o cu Ministerul Apărării şi de Interne, dar nu a fost o asemenea înţelegere. La Timişoara au ieşit numai cu bastoanele de cauciuc, neînarmaţi, şi cu scuturi sau cu mâinile goale. Aşa s-a acţionat în noaptea de 16/17 decembrie. A urmat momentul care este cunoscut, cu «plutonul de execuţie», «trădare de patrie» şi altele. (…) Mi-a spus: «Tu comanzi trupele de securitate? De ce trupele de securitate nu şi-au făcut datoria la Timişoara, de ce nu au tras?» Am raportat: în subordinea mea sunt trupe de securitate, care cu un an înainte erau în subordinea Ministerului de Interne. Nu am tras, pentru că nu era necesar să se tragă. «Cum? Tu hotărăşti?» Şi atunci a început să spună că merităm să fim în faţa plutonului de execuţie, destituire ş.a. şi s-a dispus convocarea Consiliului de Stat, nu ştiu dacă a fost ţinut. După ce s-a mai calmat, din nou m-a întrebat: «De ce ai scos la Timişoara trupele de securitate neînarmate?» I-am raportat din nou: aşa am găsit că este necesar, ceea ce l-a scandalizat. (…) În continuare, toţi cei prezenţi au fost chemaţi acolo unde s-a ţinut teleconferinţa. Ştiu că este şi o casetă (bandă) cu înregistrarea, care cred că este nevoie să fie ascultată şi judecată.. Se înţelege totul, ce ordine s-au dat. (…) Ca soldat, toată viaţa mea am avut convingerea că tot ceea ce fac, fac în interesul ţării. (…) Când am auzit ce s-a spus la teleconferinţă, că să se tragă, mi-am spus că, cu orice risc, aşa ceva nu voi face. Şi am dat ordin contrariu. (…) Aceasta a pornit pe de o parte din convingerea că regimul Ceauşescu este terminat, era cert, iar pe de altă parte, vă rog să înţelegeţi că pentru mine a fost determinantă acea şedinţă pe care am evocat-o şi teleconferinţa unde s-au dat dispoziţiile care s-au dat. (…) cum adică, să trag în oamenii care au ieşit în stradă cu zecile de mii, pentru ce să trag, pentru cine? (…) eu am crezut în politica acestui partid şi am servit cu spirit de dăruire, dar când îţi dai seama că ceea ce se face nici pe departe nu este în interesul poporului, ce să facem? Eu eram convins că după ce se întoarce de la Teheran, pe noi trei ne destituia, cel mai bun lucru. El nu ierta (…) În ceea ce priveşte stenograma, trebuie să vă spun că aceea nu este stenogramă (…) Eu am contestat acea stenogramă (cea publicată în presă şi-n care lui Milea i se pun în gură faimoasele vorbe: «Am căutat peste tot şi nicăieri nu scrie că Armata poporului poate să tragă în popor» – n.m.), care în părţile esenţiale este contrafăcută. 7 – 8 puncte din stenogramă sunt de contestat (…) să se facă trimitere că ce se spune acolo este inexact. Această stenogramă a fost refăcută, îmbunătăţită după şedinţă, doi membri ai conducerii partidului au luat această stenogramă, pentru că nu se dorea să rămână în istorie; este vorba de E. Bobu şi Curticeanu, şi au scos tot ce era legat de momentul acela al demisiei lui Ceauşescu, al delirului. Ce stenogramă mai poate fi aceea, când ea a fost refăcută? La un moment dat, când stenograma nu se găsea, stenografa a fost pusă să reconstituie din memorie stenograma şi a refăcut-o; este la dosarul meu, acea stenogramă. Ce memorie avea acel om să reproducă, după o lună şi mai bine, cele întâmplate la şedinţa aceea fulminantă. Pagina unde se zice că eu mi-aş fi luat angajament, al meu fiind singurul, eu zicând: «Am înţeles tov. preşedinte», dar s-a scris că şi eu şi trupele de securitate voi face la fel, dar aceste trupe de securitate erau ultima componentă a sistemului, aş fi putut să spun în numele securităţii şi al judeţului, care avea altă greutate. (…) Fiind duminică atunci, şedinţa fiind convocată urgent, intempestiv, nu s-a făcut înregistrare, ar fi fost ideal dacă era înregistrare. Unele se înregistrau, dar atunci nu a fost timp şi s-au stenografiat discuţiile. (…) De altfel, instanţa reţine, şi, citez, «ca reale diferenţele sesizate de inculpat în sensul că unele răspunsuri ce îi sunt atribuite aparţin în realitate ministrului de interne Postelnicu T.» sau că nu au fost rostite cuvintele: «este greşeală fundamentală». La un moment dat Ceauşescu spune: «voi aţi trădat, aţi făcut… plutonul de execuţie… » iar eu am spus: da, aveţi dreptate, tov. general, cum era posibil să rostesc o astfel de inepţie? (…) Faptul că stenograma în discuţie este contrafăcută sau reconstituită rezultă cu toată claritatea şi din interviul dat ziarului Adevărul 7/6 1990 de procurorul general de atunci, care referindu-se la unii martori mai importanţi în procesul C.P.Ex. spune: «o importanţă aparte, să spunem pentru istorie, au fost depoziţiile fostului activist Andrei Vela şi stenografelor Ionescu şi Stanciu, cu ajutorul cărora au fost reconstituite lacunele stenogramelor şedinţelor hotărâtoare, precum şi pagina lipsă din vestita şedinţă din 17 decembrie» (…) Întrebat cum se explică aceste lacune, dl. fost procuror general răspunde: «Poate că unele omisiuni se datorează rapidităţii succesiunii replicilor în momentele fierbinţi ale şedinţelor, dar în mod cert există şi lacune voite sau chiar provocate.» (…) Prima modificare au făcut-o Bobu şi Curticeanu şi apoi s-a făcut reconstituirea, pentru că nu se ştie ce s-a făcut cu cea originală, unde a ajuns. (…)”.

MISTIFICAREA STENOGRAMEI ŞEDINŢEI COMITETULUI POLITIC EXECUTIV AL CC AL PCR DIN ZIUA DE 17 DECEMBRIE 1989; DEZINFORMAREA PORNEŞTE DE LA PAUL NICULESCU MIZIL:

În construirea statutului de erou al generalului Vasile Milea, fostul ministru al Apărării Naţionale, un rol important îl joacă stenograma şedinţei din 17 decembrie 1989 a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În această şedinţă generalul Vasile Milea şi-ar fi exprimat dizidenţa şi dezaprobarea faţă de măsura înarmării cu muniţie de război, a militarilor din subordine, împotriva populaţiei din Timişoara, spunând (aproximativ): „am căutat peste tot în regulamentele militare şi n-am găsit nicăieri că armata poporului poate să tragă în popor”. În 12 ianuarie 1990, intrând în posesia stenogramei şedinţei Comitetului Politic Executiv din 17 decembrie 1989, cotidianul „România Liberă”, sub semnătura domnului Petre Mihai Băcanu, publică articolul „Cine eşti dumneata, domnule Paul Niculescu-Mizil?”. Pe scurt, „politrucul”, proaspăt cooptat în guvernul „noii Românii”, a fost interpelat, pe bună dreptate, cum de-şi permite să apară în public, la atât de puţină vreme de la crimele împotriva propriului popor, aprobate cu atâta râvnă? „Oare poporul român nu mai dispune de oameni cel puţin la fel de capabili, dacă nu şi mai capabili ca d-l Paul Niculescu-Mizil? (…) D-l Niculescu-Mizil nu se poate considera un nedreptăţit de vechiul regim. De aceea reproducem prin fotocopiere acel pasaj din stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 17 decembrie 1989, în care, după ce dictatorul îi întreabă pe toţi dacă sunt de acord cu genocidul, acesta i se adresează direct lui Paul Niculescu-Mizil. Şi răspunsul este clar: «De acord, tovarăşe secretar general». În 16 ianuarie 1990, în cotidianul „România Liberă”, Paul Niculescu-Mizil îşi lansează dezinformarea: „(…) În primul rând, doresc să arăt că principalul lucru care s-a discutat în această şedinţă a fost următorul: demiterea ministrului forţelor armate, a ministrului de interne şi preluarea directă a conducerii acestor ministere de către fostul dictator. Consider acest moment esenţial. Ceauşescu nu avea nevoie de aprobarea măsurilor militare (doar era şi comandantul suprem al Forţelor Armate! – n.m.). El le luase deja, iar Comitetul Politic nici nu fusese informat (o minciună grosolană deoarece imediat după şedinţă a avut loc teleconferinţa la care s-au transmis ordinele aprobate, inclusiv de Niculescu-Mizil, comandanţilor militari din teritoriu şi, imediat după aceasta, s-a deschis focul asupra demonstranţilor din Timişoara – n.m.). Mulţi din Comitetul Politic nu ştiau nimic din ce s-a întâmplat la Timişoara. Şedinţa a avut drept scop să găsească «ţapul ispăşitor» pentru ridicarea maselor, să găsească aşa-zisul «agent străin» din Comitetul Politic Executiv care are legătură cu organizarea demonstraţiilor”. De unde până unde? Ceauşescu i-a definit pe provocatori ca fiind „agenţi din est şi din vest” şi nicăieri pe parcursul stenogramei nu se pomeneşte de vreo legătiură între cineva dintre cei de faţă şi „pleava societăţii” care a organizat dezordinea de la Timişoara. Singura „trădare” era aceea că nu s-a folosit armamentul din dotare şi cartuşe de război împotriva manifestanţilor. După cum a decurs şedinţa, „nervii” lui Ceauşescu sunt pentru a-i „motiva” în plus pe cei trei (ministrul apărării, ministrul de interne şi şeful DSS) să acţioneze fără şovăire, nu atât ei cât subordonaţii lor. Presiunea exercitată de Ceauşescu asupra colaboratorilor apropiaţi a fost amplificată de aceştia asupra subordonaţilor lor. Pornind de la deturnarea scopului şedinţei din 17 decembrie 1989, d-l Paul Niculescu-Mizil, aruncă îndoiala asupra faptului că stenograma prezentată în cotidianul „România Liberă” din 10 ianuarie 1990 ar fi completă: „Atunci când câţiva membri ai Comitetului Politic Executv au cerut să nu se ia măsura revocării celor doi miniştri şi în consecinţă să nu se treacă ministerele respective sub comanda directă a dictatorului, Ceauşescu a încercat o manevră, un şiretlic grosolan; a trântit hârtiile pe masă, s-a ridicat de pe scaun, a spus «alegeţi-vă alt secretar general» şi a dat să plece. O bună parte din cei prezenţi, acoliţii lui Ceauşescu, l-au oprit şi l-au implorat să rămână, unii urlând, alţii plângând. Mai mulţi membri ai Comitetului Politic au stat pe loc, unii nici nu s-au ridicat. Lipsa din relatarea desfăşurării şedinţei Comitetului Politic a acestui element major – respectiv aşa-zisa demisie a lui Ceauşescu, nu dă posibilitatea cititorului să cunoască adevărul.” Că această stenogramă nu este completă sunt convins. Sunt convins că ea a fost completată ulterior, în aşa fel încât să servească interesele celor care au preluat puterea. Profitând de imaginea favorabilă de care se bucura fostul ministru Vasile Milea, în contextul în care, prin sloganul „Armata e cu noi!”, se încerca ascunderea implicării criminale a factorilor de decizie, din această instituţie, în reprimarea sângeroasă a manifestanţilor, d-l Paul Niculescu-Mizil, pentru a da greutate disculpării domniei sale, introduce povestea cu minsitrul apărării care-l sfidează pe tiran: „Cred necesar, pentru adevăr şi în memoria generalului Milea, să mai adaug: la un moment dat acesta a spus că «nu a găsit în nici un regulament militar prevederea că armata trebuie să tragă în popor». Şi această afirmaţie importantă lipseşte de asemenea din relatarea publicată în ziar.”

Reproduc din documentul şedinţei prezidate de „tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român”, aşa cum a fost publicat în „România Liberă” din 10 ianuarie 1990 (vezi şi volumul I al cărţii de faţă pg. 75 – 76, reproducere din Rechizitoriul Procuraturii Militare din 28 mai 1998) la care „Au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Constantin Nicolae, Constantin Dăscălescu, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mănescu Manea, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Radu Ion, Rădulescu Gheorghe, Totu Ioan, Andrei Ştefan, Curticeanu Silviu, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Postelnicu Tudor, Stoian Ion, Szasz Iosif, Toma Ioan, Ursu Ion” şi :Au fost invitaţi tovarăşii Bărbulescu Vasile, Radu Constantin”: (…) Tov. Elena Ceauşescu: Dacă nu v-a fost clar, de ce nu aţi întrebat? Trebuia să întrebaţi dacă ies trupele înarmate sau neînarmate. Tov. Tudor Postelnicu: Vă raportez că nici într-un act normativ nu am găsit acest lucru şi nu mi s-a comunicat că trebuie să iasă cu cartuşe de război.”

Deci, cel care „raportează” despre „actele normative” este ministrul de interne, nu ministrul apărării naţionale. Numai că ministrul de interne tocmai făcea parte din simulacrul de „proces al celor patru din CPEx”, proces ce ar fi trebuit să-i conţină pe toţi membrii ai acestui Comitet Politic, inclusiv pe d-l Niculescu-Mizil…

În ceea ce-l priveşte pe generalul Vasile Milea, la fel ca şi ceilalţi participanţi la şedinţă, la ordinul clar al „comandantului suprem”: „să lichidăm repede ce este la Timişoara (…) oriunde se încearcă vreo acţiune, lichidată radical, fără nici un fel de discuţie (…) eu pun problema luării unor măsuri ferme.  Dacă aveţi altă părere vă rog s-o spuneţi aici, că trebuie stabilite acţiunile şi măsurile ce trebuie luate, pentru că aici sunt acţiuni puse la cale atât din est cât şi din vest, care s-au unit pentru a distruge socialismul, că vor un «socialism uman capitalist». Ce părere aveţi voi?”, a răspuns: „Vă raportez, altă poziţie nu am nici eu şi nici ceilalţi tovarăşi. (…)Repet, tovarăşe secretar general, altă poziţie şi altă concepţie nu am. (…) Garanţia pentru mine este că n-am înţeles primejdia de la început, acum îmi este clar, când aţi spus că este «stare excepţională». (…) Am înţeles, aşa vom face.” Adică „vom lichida repede ce este la Timişoara”, „oriunde se încearcă vreo acţiune”, o „lichidăm radical, fără nici un fel de discuţie”… Dar cine să mai contrazică afirmaţiile ale Niculescu-Mizil, din moment ce protagoniştii fie erau morţi, fie erau arestaţi şi după gratii?

Valentin Gabrielescu (fost senator PNŢCD, şef al Comisiei Senatoriale de anchetă asupra evenimentelor din decembrie 1989, citind din stenograma şedinţei din 17 decembrie 1989): „(…) Ceauşescu spune «de ce s-a trimis fără cartuşe»? Postelnicu răspunde: «raportez că în dotarea unităţilor noastre sunt cartuşe de război»; Ceauşescu: «atunci de de nu aţi ieşit cu ele»? Dl. Vlad: «gândurile noastre au fost că este acţiune de mică amploare şi că putem rezolva fără cartuşe». «De ce nu aţi întrebat»? Vlad: «este o greşeală fundamentală a noastră». (…) replica lui Postelnicu: «au acţionat prost generalii şi forţele trimise acolo», iar Ceauşescu zice: «voi l-aţi trimis acolo pe Milea»; «aşa este, noi suntem vinovaţi» – aşa este? Stenograma aceea a teleconferinţei a fost refăcută la 04.01.90, ora 20, la Ministerul Apărării Naţionale. Stenograma iniţială a fost predată dlui Iamandi Ghe. la 20, în două exemplare, de Ionescu Maria şi Stanciu.”

În ceea ce priveşte rolul jucat de generalul Vasile Milea în derularea Evenimentelor din Decembrie 1989 şi poziţia sa faţă de acestea, interesant mi se pare punctul de vedere avut în faţa Comisiei Senatoriale de către martorul Nicu Ceauşescu (fiul cel mic al cuplului Ceauşescu, fost prim secretar P.C.R. al judeţului Sibiu): „(…) Vedeţi! Eu am o teorie aparte faţă de dumneavoastră! (…) Eu am spus aşa: pe fondul unei revolte populare a avut loc o lovitură de stat! (…) Lovitură de stat – cu sprijinul celor de la interne şi de la armată – fiindcă, altfel nu reuşea! (…) Şi părerea mea este că, pentru a reuşi, s-a făcut înlăturarea lui Milea… (…) Înlăturarea lui Milea. Milea era un pion – că nu ceda! Ştiţi bine ce ordine a dat el în noaptea de 21… (…) Milea era un exponent al regimului. El nu apăra numai regimul! Se apăra pe el! (…) Vedeţi, pentru că, până la urmă, apare instinctul de conservare! (…) El nu mai avea altă cale de întoarcere…(…) Deci, eu am spus aşa: a fost o revoltă populară şi, pe baza revoltei populare, atât din cadrul partidului (…) au dat o lovitură de stat! Cu sprijinul internelor şi al armatei! Pentru acest lucru – l-au înlăturat frumos pe ministrul Apărării… (…)”

MISTIFICAREA ORDINULUI ÎN 14 PUNCTE AL MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE, GENERAL VASILE MILEA:

Celebrul Ordin în 14 puncte, varianta Timișoara (după care au fost condamnați la închisoare cu executare generalii Chițac și Stănculescu)

„Sistemul de avertizare al subunităţilor care întâlnesc elemente turbulente este: STAI! STAI CĂ TRAG! TRAGE ÎN SUS, LA PICIOARE, APOI NEUTRALIZARE. Avându-se în vedere că aceste elemente bagă în faţă copiii şi bătrânii, se recomandă FOLOSIREA MANEVREI PE FLANC. SE CER ACŢIUNI FOARTE HOTĂRÂTE”? Am citat din faimosul ORDIN ÎN 14 PUNCTE, conceput şi remis unităţilor din subordine de către generalul Vasile Milea, potrivit susţinerilor celor implicaţi (pentru că nicăieri nu există o hârtie cu acest conţinut, care să fie semnată de generalul Vasile Milea), interpretat şi adăugit de către subordonaţii dumnealui, în funcţie de cum le-a dictat „conştiinţa”. Acesta a fost unicul ordin după care s-a ghidat Armata atunci când a deschis focul asupra „copiilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-au primejduit vieţile altor persoane”… Generalul Vasile Milea, prin ordinul dat şi executat de către subordonaţii lui, nu poate avea statut de erou numai pentru faptul că a „temporizat” executarea acestor ordine, mai pe scurt: că a „temporizat” uciderea civililor care nu doreau altceva decât un trai decent… Aici discutăm despre crearea şi executarea unui ordin ilegal, vorbim despre instigare la omor deosebit de grav, vorbim despre fapte penale…

La fel ca și alții, atunci când a fost să-și apere pielea de rigorile legii, și generalul Iulian Topliceanu, comandantul Armatei a IV-a Transilvania, responsabil pentru reprimarea sângeroasă a civililor români din 21 decembrie 1989 la Cluj-Napoca, a început să mintă cu privire la ordinele primite și executate. A mințit când a afirmat că a primit un ordin de la minsitrul Apărării Naţionale şi că abia apoi/ulterior a dispus cum să acţioneze unităţile din subordine (în baza acestui ordin). Nu este adevărat. Generalul Iulian Topliceanu susţine că a primit acest ordin în ziua de 17 decembrie 1989 în jurul orei 23,00. Cu toate acestea, el a ordonat, în conţinutul şi spiritul acestuia, unităţilor din subordine cu câteva ceasuri înainte. O simplă comparație între Ordinul ministrului în 14 puncte, aşa cum l-a predat Topliceanu organelor Procuraturii Militare Cluj în timpul anchetei şi, acelaşi „Ordin” al ministrului Vasile Milea aşa cum a fost dat în realitate, pus la dispoziţia noastră de către d-l Traian Orban din Timişoara (aşa este consemnat şi în dosarul penal intentat generalilor Stănculescu şi Chiţac) ne relevă diferențele punându-l în evidență pe mincinos.

Ordinul în 14 puncte, în varianta Armatei a IV-a Transilvania: „1. Muniţia scoasă la alarma de luptă parţială se păstrează pe subunităţi, în lăzi; se distribuie la om – piesă numai la primirea misiunii de luptă; excepţie fac numai militarii din serviciul de gardă, patrulare şi subunităţile de intervenţie în cazul în care se pun în aplicare planurile existente în acest sens. 2. Toate subunităţile din cadrul unităţilor şi formaţiunilor Armatei, indiferent de arma de care aparţin, trebuie să fie pregătite să execute misiuni specifice celor de infanterie; în acelaşi timp, să fie în măsură să îndeplinească şi măsurile specifice armei. 3. Ofiţerii vor avea permanent asupra lor pistolul şi muniţia pentru pistol (2 încărcătoare); celelalte cadre vor purta numai armamentul din dotare, fără muniţia distribuită pe persoană. Ofiţerii vor avea muniţie asupra lor şi pe timpul îndeplinirii misiunilor în afara cazărmilor. 4. Să se acorde cea mai mare atenţie pazei, securităţii şi păstrării muniţiei. Comandanţii de companii (baterii) răspund de întreaga cantitate de muniţie scoasă la alarmă pentru subunităţile pe care le comandă. 5. Toate cadrele să fie anunţate şi să se asigure prezenţa permanentă a acestora la unităţi. 6. Se vor prezenta în unităţi şi cadrele detaşate pentru Direcţia Lucrări în Economia Naţională; comandanţii de unităţi să se intereseze la această direcţie despre situaţia cadrelor care le aparţin. 7. La nivelul fiecărei companii (baterii) organizate pe 3 plutoane să se asigure încadrarea funcţiilor de comandă (companie, pluton) cu cel puţin 3 ofiţeri şi 1 subofiţer. 8. Pentru subunităţile de tancuri destinate să intervină, în orice situaţie, să se stabilească 3 – 4 militari care să acţioneze ca desant pe fiecare maşină de luptă; aceştia să aibă asupra lor câte o unitate de foc muniţie pentru armamentul care îl au în dotare. 9. Prin mijloacele muncii politoco-educative, militarii de toate categoriile să fie mobilizaţi să acţioneze cu multă hotărâre. 10. Militarii care acţionează pe transportoare amfibii blindate să nu aibă asupra lor materiale personale voluminoase (raniţele), care să împiedice folosirea corespunzătoare a maşinii de luptă. 11. Asupra militarilor să se găsească permanent 1 normă-zi hrană rece. 12. Între unităţile şi subunităţile participante la intervenţie, să se stabilească şi menţină permanent legătura prin mijloacele de transmisiuni existente. 13. Sistemul de avertizare pentru forţele militare participante la acţiuni este următorul: Stai; stai că trag; în caz de nesupunere la somaţie, se trage foc în plan vertical; dacă se continuă încălcarea somaţiei, se va trage la picioare. 14. Pentru dejucarea acţiunilor intreprinse de către cei care tulbură ordinea se va acţiona prin fixare de front (în faţă) şi executarea concomitentă a unor manevre în flanc şi spate pe străzi paralele (laterale).„

ORDINUL MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE – Transmis de General Eftimescu, retransmis de Lt. col. Ilie Marin la 17 decembrie 1989 (ora 13,00, repetat la ora 17,00): „– Muniţia se ţine pe companii centralizat, nu pe soldaţi. – Ofiţerii poartă pistoalele cu unitatea de foc. – Când sunt chemaţi de eşaloanele superioare sau organele de partid şi de stat se deplasează înarmate. – Se cheamă cadrele din concedii. – Funcţiile unicat se cheamă în cazarmă chiar dacă sunt în economia naţională. – La compania cu 3 plutoane să se asigure 4 ofiţeri. – Comandantul de unitate se cheamă la unitate chiar dacă sunt în economie. – Pe fiecare tanc să fie asiguraţi 3 – 4 pistolari ca desant pe tanc – înarmaţi – în măsură să răspundă la provocări. – Mecanicii conductori să fie mai activi. – T.A.B.-ul să aibă strictul necesar pentru a fi mai mobil. – Militarii care sunt numiţi în acţiuni să aibă hrană rece pentru 1 – 2 zile. – Demonstranţii să fie serios avertizaţi şi apoi să se tragă la picioare. – Sunt unii dintre demonstranţi care împing bătrânii şi copii[i] în faţă, mijloacele noastre să-i ferească pe aceştia. – Subunităţile de armă să fie pregătite ca infanterişti. – Patrulele în oraş să fie formate dintr-un cadru + 4 militari în termen înarmaţi. Primit: Ajutorul ofiţerului de serviciu principal Maior Vlăduţiu Gheorghe. Pentru conformitate COMANDANTUl U.M. 01024 Lt. col. Balasz Ştefan”

Deci, câte ordine în 14 puncte a trimis ministrul Vasile Milea? Şi în câte moduri a trebuit să acţioneze armata în urma ordinului „unic” dat de către acest ministru, declarat ulterior, din interese politice, în mod nejustificat, „erou”?

Municipiul Cluj-Napoca este locul în care, fără nici un dubiu, din servilism, din oportunism, slabă pregătire militară şi carierism, ofiţeri ai Armatei române au dat ordinul de reprimare a populaţiei civile şi au executat acest ordin. Un exemplu concludent, în acest sens, este şi modul de interpretare a „celebrului” Ordin în 14 puncte al ministrului apărării naţionale Vasile Milea. În punctul 14 din acest Ordin, aşa cum se afirmă că ar fi fost transmis de către ministrul Vasile Milea, se arată: „Pentru dejucarea acţiunilor intreprinse de către cei care tulbură ordinea se va acţiona prin fixare de front (în faţă) şi executarea concomitentă a unor manevre în flanc şi spate pe străzi paralele (laterale)”. Ordinul transmis de generalul Iulian Topliceanu subordonaţilor, pe lângă consideraţii de genul: „să se aibă în vedere alarma de luptă”, „să se dea o ripostă fermă celor care atacă armata sau provoacă daune în oraşe”, „să fie în măsură să acţioneze cu armament, oricine încearcă să facă ceva urmând să fie lovit fără cruţare”…, defineşte cu claritate de ce trebuie acţionat conform punctului 14: „Având în vedere că elementele bagă în faţă femei, bătrâni şi copii, se va acţiona prin fixare de front şi executarea concomitentă a unor manevre în flanc şi spate pe străzi laterale”. Deci, comandantul Armatei a IV-a şi „destoinicii săi ofiţeri” – după cum îi califică chiar domnia sa într-un interviu acordat lui Virgil Bulat în revista „Tribuna” (interviu asupra căruia voi reveni) – identificaseră virtualele victime, erau în cunoştinţă de cauză cu prevederile Decretului 367 şi, în consecinţă, au stabilit strategia şi metodele de luptă. Se remarcă, citind cele ordonate de către generalul Iulian Topliceanu subordonaţilor săi, că Armata urma să „fie atacată”.

Expunerea de mai sus nu-i scoate din culpă şi nu-i exonerează de răspundere (pentru faptele săvârşite) nici pe reprezentanţii Securităţii (la Cluj: generalul IOAN ŞERBĂNOIU, colonelul NICOLAE IONIŢĂ), nici pe cei ai Miliţiei sau pe cei ai Pompierilor, nici pe cei ai Partidului Comunist Român (primul secretar judeţean Cluj, comandantul Consiliului Local de Apărare, tovarăşul IOACHIM MOGA). Toate instituţiile statului comunist au acţionat împotriva legii, împotriva atribuţiilor care le erau conferite prin lege: Armata, apăsând pe trăgaci, împotriva cetăţenilor României, contrar prevederilor legale care o obligau să fie la graniţa patriei şi să se lupte cu duşmanii pentru salvarea independenţei, integrităţii teritoriale şi suveranităţii acesteia, sau în cazărmi ori în raioanele de alarmare „ridicându-şi capacitatea de luptă”; Securitatea şi Miliţia, arestând, bătând bestial, dezinformând, intimidând, ţinând sub teroare, percheziţionând şi reţinând fără mandat (deşi Constituţia R.S.R., în Articolul 31 spunea foarte clar: „Cetăţenilor Republicii Socialiste România le este garantată inviolabilitatea persoanei. Nici o perosoană nu poate fi reţinută sau arestată dacă împotriva ei nu există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită prin lege. Organele de cercetare pot dispune reţinerea unei persoane pe o durată de cel mult 24 ore. Nimeni nu poate fi arestat decât pe baza unui mandat de arestare emis de tribunal sau de procuror. Dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului”; dar ce pretenţii puteai avea de la „oamenii legii” ai acelor vremuri? – n.m.).