Decembrie 1989 (IV): Armata nu a păzit obiective militare, suveranitatea ţării sau siguranţa cetăţenilor României, ci siguranţa clanului Ceauşescu şi privilegiile comandanţilor ei

Dispozitiv de blocare a manifestanților de la Combinatul de Utilaj Greu efectuat de către lucrătorii Ministerului de Interne în municipiul Cluj-Napoca în data de 21 decembrie 1989

Revenim la firul evenimentelor. După data de 16 decembrie 1989, când revolta populară a izbucnit la Timişoara, în ziua de 17 decembrie la orele 15.30 s-a dat unităţilor militare de pe întreg teritoriul ţării ALARMĂ DE EXERCIŢIU. Acest indicativ pune unităţile militare în situaţie de luptă, făcându-le capabile să treacă la executarea unei misiuni. Conform acestui indicativ, militarii trebuiau să se echipeze cu echipamentul de război şi să aibă asupra lor armamentul din dotare (însă fără muniţie de război, care era scoasă în punctele de adunare fără a fi repartizată pe oameni); după exact două ore s-a revenit şi s-a ordonat punerea în aplicare a indicativului RADU CEL FRUMOS, ceea ce înseamnă ALARMĂ PARŢIALĂ DE LUPTĂ. Acest indicativ presupune trecerea la o treaptă superioară a capacităţii de luptă, pregătirea tehnicii de luptă, pentru a fi capabilă de marş în raioanele de alarmare şi, ulterior, spre locul de executare a misiunii, şi înarmarea militarilor cu muniţie de război. În această situaţie, unităţile trebuiau să-şi ridice capacitatea de luptă în cazarmă sau în raioanele de alarmare, sau să se deplaseze de îndată, fără a mai aştepta mobilizarea, spre locul unde acţiona inamicul. În ordinele care s-au dat, începând cu ziua de 17 decembrie 1989, s-au făcut referiri exprese ca, în cadrul ridicării capacităţii de luptă, 10% din efectivele unităţilor, indiferent de armă (artilerişti, tanchişti, rachetişti etc.), să fie instruiţi, intensiv, ca infanterişti capabili să lupte (ca desant de infanterie), pe şi în urma maşinilor de luptă, împotriva inamicului. Unde se afla, însă, inamicul? Cine era acest inamic? Am fost în război? Cu cine? Iată întrebări care necesită un răspuns măcar prin compararea diverselor mărturii ale protagoniştilor, luate din stenogramele şedinţelor de audiere ale Comisiei Parlamentare de Anchetă a Evenimentelor din Decembrie 1989 şi publicate în lucrarea senatorului Şerban Săndulescu “Revoluţia a fost confiscată de lovitura de stat”.

Dispozitivul militar de la INTER, București - comandat personal de către "eroul" Vasile Milea.

Din punct de vedere legal, este clar că nu ne găseam în stare de război (Marea Adunare Naţională nu s-a întrunit, Consiliul de Stat şi Preşedintele nu au definit agresorul şi nu au proclamat „mobilizarea generală” sau „starea de război” împotriva acestui duşman nedefinit, ci împotriva „huliganilor şi elementelor iredentiste care încearcă să destabilizeze situaţia internă” – „huligani” şi „iredentişti” care, în final, s-au dovedit a fi poporul român). Avem, în schimb, declaraţii şi mărturii asupra faptului că, la Timişoara şi, apoi, în toată ţara, s-au implicat elemente ale serviciilor secrete ale unor ţări „interesate” de soarta României. Deşi aceste dovezi nu se constituie în „agresiune armată asupra suveranităţii şi suzeranităţii Republicii Socialiste România” şi foarte mulţi sunt convinşi că ele reprezintă o parte din „scenariul” lui Ceauşescu prin care căuta să-şi justifice acţiunile în forţă asupra manifestanţilor, este necesar (pentru obiectivitate), să le redăm, urmând să insistăm asupra lor atunci când va fi cazul. Ce trebuie reţinut, cu pregnanţă, în legătură cu aceste declaraţii este faptul că, cele mai multe nu sunt susţinute cu alte probe.

Radu Nicolae (fost ofiţer de marină cu gradul de comandor, care, conform declaraţiilor d-sale, a făcut parte din complotul îndreptat împotriva lui Ceauşescu, complot început prin 1971 şi finalizat, de o parte dintre complotişti, în decembrie 1989): „Nu s-a tras colo… s-a tras numai dincolo… Un tren era garat la Periş şi graniţele s-au deschis… Aţi văzut revoluţie cu graniţele deschise în lume? (…) Păi, a fost un tren acolo, de unde au plecat nişte grupe, din astea, îmbrăcate în treninguri. (…) Au plecat după ce s-au deschis graniţele…”; „Au fost toţi! (KGB-ul, CIA-ul, Mossad-ul – n.n.) La Malta s-a hotărât foarte exact cine participă şi cu cât participă (…) Trebuia creată nemulţumirea generală – şi a fost reală – ea nu a fost falsificată (…) La Bucureşti nu se întâmpla nimic fără CIA, fără Mossad şi fără KGB!”

Iulian Vlad: „Ceea ce s-a înfăptuit în decembrie 1989 în România este opera poporului român, în sensul că fără contribuţia esenţială, fără participarea în masă a poporului român, nimic nu se putea înfăptui. (…) În zilele premergătoare evenimentelor, foarte mulţi diplomaţi acreditaţi la Bucureşti s-au deplasat în zone din Transilvania şi câţiva diplomaţi de la două ambasade care făceau permanenţă la Timişoara, de la ambasada SUA, a Angliei şi de la ambasada maghiară. (…) De la celelalte ambasade, inclusiv de la cea sovietică, au făcut deplasări masive în zone din Transilvania: Braşov, Cluj, cele două judeţe din secuime. (…) Aceste deplasări au fost în săptămâna în curs, dar şi în cele anterioare. O parte din corespondenţii de presă veniţi la Congresul al XIV-lea nu au plecat din ţară, şi nu era nici un motiv, se terminase şi sesiunea Marii Adunări Naţionale, evenimente interne nu mai erau şi, totuşi, şi-au amânat plecarea. De ce, am întrebat noi? Mai mulţi corespondenţi de la Viena, Cairo, de la Sofia, au cerut să vină în România, dar condiţionat să li se aprobe judeţe din Banat şi din Transilvania, Timişoara. De ce? Cu câteva săptămâni înainte de evenimentele din Timişoara, pe care eu le consider o mare răscoală a poporului român, o mare ridicare a poporului, au venit masiv cetăţeni care plecaseră fraudulos din ţară, prin Iugoslavia, prin Ungaria. Noi ştiam că în Ungaria sunt locuri unde sunt ţinuţi oameni valizi, unii descoperiţi când au trecut frontiera, alţii au venit ei şi au spus cu ce acţiuni vin în ţară spunând că au venit cu acţiuni de stradă, propagandă, erau cetăţeni români. (…) În acelaşi timp, pe frontiera cu Ungaria erau foarte masive mişcări de trupe, puncte de observare şi se putea înţelege că ceva urmează, se pregăteşte ceva, pentru ca apoi, pe linia Ministerului Apărării Naţionale, pentru că Milea m-a informat şi pe mine, după ce l-a informat pe Ceauşescu, că a venit o informaţie, sursa de bază era ataşatul militar de la Budapesta, care arăta că este iminentă o acţiune armată împotriva României, dar formele nu se specificau. (…) Mai era în plus şi activitatea cu totul deosebită a consulului general de la Timişoara, Atanasovici, care de câte trei ori pe zi mergea la Belgrad şi se întorcea, sigur că se ducea să raporteze sau să primească instrucţiuni. (…) Nu a fost clară nici problema celor morţi la Timişoara, pentru că vreo câţiva nu au fost reclamaţi de nimeni. (…) Sigur că ne-au surprins acei mulţi turişti sovietici care au venit. O informaţie este uşor de luat, dar este greu de verificat.”

Dinu Ştefan (viceamiral în rezervă, în 1989 comandant al Direcţiei de Informaţii a Armatei): „În plus s-a făcut un raport special la ministru (Milea – n.m.), în care ataşatul militar de la Belgrad a fost invitat de şeful direcţiei de informaţii a armatei iugoslave, deci omologul meu, şi i s-a făcut expozeul destul de larg în legătură cu situaţiile pe care ei le cunosc, cu ceea ce ar urma să se petreacă în România. El nu a vrut să ne spună sursele lui de informare (…) Că există nişte forţe exterioare interesate în destabilizarea situaţiei politice a României şi să destabilizeze situaţia pentru că România încă nu dădea semne, indicii că se doreşte pe cale paşnică să se facă această schimbare radicală. Că, iniţial, în zone de graniţă, ulterior ridicând masele nemulţumite, să producă această schimbare. (…) Asta pe la sfârşitul lui noiembrie. (…) Era un fel de avizare a României că se intenţionează de către forţe să creeze stări de turbulenţă care să ducă la ridicarea maselor nemulţumite şi se arăta un fel de etapizare; una din etape ar fi început cu oraşele de graniţă, şi nu numai vestul, ci de ţări de jur împrejur că România era ca o insulă. (…) în general se mergea pe ideea că însăşi populaţia se va ralia acestor grupuri. (…) Noi ascultam prin reţele radio, erau comentarii, Europa Liberă, Vocea Americii. Ai noştri le ascultau permanent, nimeni nu poate să spună că se dedică doar curiozităţii lui, deci la noi intrau mape întregi cu stenograme, cu telexuri şi analiştii noştri, secţia a 3-a şi biroul de informare operativă, lucrau zi şi noapte şi pregăteau această sinteză. (…) Dar se ştie că de la Odessa s-a pus în mişcare divizia către graniţă, nu toată divizia, elemente din divizie. Se ştie că şi în Iugoslavia şi în Bulgaria s-au făcut mişcări. Dar le-am socotit normale şi întotdeauna le-am prezentat ca normale. În momentul când ele deveneau periculoase, sigur că atunci trebuia să ne alarmăm, să scoatem ceva la nivel de echilibru, ca să nu ne surprindă. Ăsta este rolul unei direcţii de cercetare sau unei direcţii de informaţii. Nici să nu exagerăm, să alarmăm inutil sistemul de apărare, dar nici să ne surprindă descoperiţi. (…) Nu era ceva alarmant pentru statul român. Chiar dacă erau ceva mişcări de natură tactică. Pentru că nu se porneşte un război cu un batalion, nici cu un regiment. Se porneşte când mari unităţi blindate, de aviaţie, îşi modifică dispozitivul. (…) Au fost informaţii despre nişte coloane sovietice care au fost mişcate dinspre Prut, dinspre Odessa. Au apărut pe ascultarea radio. De nivel batalion, regiment. (…) Dar nici asta nu era alarmant pentru noi. Ruşii făceau asta în mod frecvent. (…) 12 ani, urmărind situaţiile pe plan internaţional nu se poate ca din senin să se ivească conflicte (…) Nu era cazul la noi. Dar frica mare nu era din exterior, eu nu cred că lui  (Ceauşescu – n.n)  i-a fost vreodată frică de exterior.”

Mircea Dumitru (fostul Şef al Direcţiei Relaţii Internaţionale şi Tratate din cadrul Marelui Stat Major): „(…) În zilele de 18 şi 19 decembrie, în activitatea biroului nu au fost probleme deosebite, nu au fost telefoane speciale nici din partea altor armate, nici din partea Comandamentului unificat. (…) În ziua de 20 decembrie (ora 11,50 – n.m.), şeful Marelui Stat Major al armatei ungare, generalul Borsicz, a vorbit cu gen. lt. Eftimescu Nicolae, prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major, şeful Direcţiei Operaţii, prin intermediul unui ofiţer din biroul meu care apoi mi-a raportat. (…) S-a interesat de două probleme: dacă şeful Marelui Stat Major al armatei române (gen. Guşe, pe atunci „operând” încă la Timişoara – n.m.) va participa la seminarul de la Viena din luna ianuarie 1990 (seminar pe teme de doctrine militare la care ar fi trebuit să participe şefii M.St. M. ale ţărilor din cadrul NATO şi din cadrul Tratatului de la Varşovia – n.m.) (…) A doua problemă pe care a ridicat-o gen. Borsicz: dacă sunt adevărate zvonurile potrivit cărora armata română a trecut la capacitatea de luptă ridicată şi dacă au fost folosite tancuri şi TAB-uri împotriva populaţiei la Timişoara. (…) I s-a răspuns că s-au luat măsuri de ridicare a capacităţii de luptă, aşa cum a auzit, ca urmare a unor incidente provocate la Timişoara, unde au fost atacate sediile oficiale şi obiectivele militare. I s-a spus, de asemenea, că armata română nu va ataca pe nimeni, adică nici o ţară, dar că se va apăra la nevoie. Ştirile transmise de agenţiile maghiare privind concentrarea trupelor române la frontiera cu Ungaria nu corespund realităţii. (…) La mai puţin de o oră, în aceeaşi zi de 20 decembrie, la ora 12,40, gen. Eftimescu l-a contactat telefonic pe şeful M. St. M. al armatei ungare, Borsicz, solicitându-i explicaţii în legătură cu declaraţia preşedintelui interimar al Republicii Ungare, Szorosz, făcute la manifestaţia de la Budapesta din 19 decembrie 1989 (…) «Autorităţile maghiare vor sprijini acţiunea ca Ardealul să devină regiune autonomă», precum şi în legătură cu apelul Forumului Democratic din Ungaria, adresat tuturor etnicilor maghiari din afara teritoriului naţional, ca la 22 decembrie să arboreze drapele negre pentru a comemora victimele de la Timişoara. Interlocutorul nostru nu a dat explicaţii, motivând că la ora 11,00, în aceeaşi zi, deci înainte de această convorbire, ministrul ungar al apărării a primit pe ataşatul militar român de la Budapesta, căruia i-a pus câteva întrebări pentru ministrul apărării din România şi că va da răspuns la întrebările puse de gen. Eftimescu după ce va primi răspunsul la întrebările puse de ministrul ungar (…) A făcut precizarea, deci, maghiarul, că armata maghiară se află în locurile de dislocare permanentă, deci nu e concentrată la frontieră şi intenţionează ca un număr însemnat de militari să fie trimis în concediu, de sărbători. A mai precizat că în armata maghiară 50% din soldaţi pleacă de sărbători de Crăciun şi 50% pleacă de Anul Nou şi, ca atare, se pregătesc primii 50% să plece în concediu. (…)”

În ce privește Clujul, starea de necesitate a fost proclamată (în condiţiile arătate) abia în 22 decembrie 1989, la orele 10.00. În 21 decembrie, când subunităţi ale Armatei a IV-a „Transilvania” executau foc asupra demonstranţilor la Cluj, pe întreg teritoriul ţării (cu excepţia judeţului Timiş), nu era ordonată decât „alarma parţială de luptă”. Prin urmare, prevederile Decretului 367 nu erau anulate. Toţi cei care s-au folosit de armamentul din dotare până la declanşarea stării de necesitate, intrând sub incidenţa acestui Decret, înseamnă că au încălcat legea şi, deci, pot fi judecaţi măcar prin prisma acestui fapt… Cu privire la cât de conştienţi şi de responsabili au fost comandanţii represiunii asupra ilegalităţii faptelor comise o poate demonstra următorul fapt: în seara zilei de 21 decembrie, după orele 18.00, s-a convocat o teleconferinţă la care au participat membrii Comandamentelor Judeţene de Apărare, inclusiv cei din judeţul Cluj. La această teleconferinţă, ţinută la ora când deja în Cluj se executase foc asupra manifestanţilor şi  existau deja victime (primul foc se trăsese la orele 15.47), primul secretar judeţean P.C.R. Ioachim Moga a solicitat insistent instituirea stării de necesitate şi în judeţul Cluj. Insistenţele au fost de genul: „Dar vă rugăm frumos, tovarăşe Secretar General”, întrucât cei prezenţi la teleconferinţă trebuiau să găsească o justificare actelor violente deja săvârşite. În mod obligatoriu ei trebuiau să cunoască prevederile Decretului 367. Cel care s-a opus instituirii stării de necesitate la Cluj, după cum rezultă din stenograma teleconferinţei, a fost Siliviu Curticeanu, şeful de cabinet al lui Nicolae Ceauşescu, idee însuşită şi de acesta. În final, starea de necesitate s-a instituit în judeţul Cluj (din ordinul lui Nicolae Ceauşescu) abia în data de 22 decembrie 1989 ora 10.00.

În acest context ne întrebăm: care a fost baza legală prin care unităţile Armatei şi-au îndeplinit ordinele primite? Au luat contact cu inamicul? Unde era inamicul? În Piaţa Libertăţii? La Fabrica de bere? La podul de la Astoria? În aceste puncte au murit oameni. Rezultă de aici, în mod firesc, că inamicul atacase cele mai importante puncte strategice ale Clujului… Fabrica de bere, Hotel Astoria şi Hotel Continental… Militarii susţin, pentru a-şi justifica acţiunile, că li s-a transmis că au de a face cu huligani violenţi care cu ajutorul agenturilor străine de tip fascist şi legionar vor să destabilizeze ţara. Adică Direcţia de Informaţii a Armatei era cu „urechile” pe toate posturile de radio „subversive”, care, o ştie o ţară întreagă, raportau în ritm alert despre mişcările populare din Timişoara, dar cei de la Armată habar n-aveau de nimic… ! Contraamiralul Dinu Ştefan declara în faţa senatorului Gabrielescu: „Se vorbea de multe victime la Timişoara, încăierări, de busculade, era o descriere a agenţilor de presă asupra situaţiei din România, «tulburările» şi că situaţia a devenit incontrolabilă. Noi nu aveam situaţia cu ce se întâmplă în interior. De la Timişoara o ştiam, că aveam nişte oameni acolo.” La întrebarea senatorului: „Secţia dumneavoastră de ascultare radio a înregistrat tot ce s-a vorbit atunci de posturile străine?„, răspunsul a fost fără echivoc: „Da„.

De altfel, aşa cum rezultă din jurnalul de luptă al UM 01485 Floreşti, la data de 17 decembrie 1989 comandantului unităţii i s-a ordonat de către înlocuitorul comandantului, pe atunci locotenent colonel Liviu Galoş, actualmente general, „… să facă în aşa fel încât la oameni să ajungă numai ceea ce trebuie”. Pentru o cât mai reuşită intoxicare, s-au luat inclusiv măsuri de izolare a acelor oameni din unităţi, care puteau cunoaşte mai multe. Un exemplu în acest sens este cazul din UM 01485 din Floreşti, unde un militar care fusese în Timişoara, în concediu (şi care este de presupus că ştia care este situaţia reală de acolo) a fost izolat, pentru a nu putea comunica cu ceilalţi militari, creând şi astfel posibilitatea de a se acţiona ferm în ziua de 21 decembrie 1989. Totuşi, la ieşirea din unitate (în ziua de 21 decembrie 1989), cel puţin la UM 01215 din Floreşti, din care făcea parte maiorul (pe atunci) Ioan Laurenţiu Cocan, conform unei declaraţii televizate a acestuia, militarilor li s-a atras atenţia de către comandantul unităţii, maiorul Burtea Valeriu că „vor trage asupra unor ţinte vii”. Motiv pentru care majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor s-au grăbit să-şi sune familiile în oraş şi să le avertizeze să nu iasă în stradă, că riscă să fie împuşcate. Dacă aveam de a face cu huligani şi elemente vândute agenturilor străine, cum de s-au gândit acei ofiţeri că membri ai familiei lor s-ar putea găsi printre aceştia la momentul „tragerii asupra unor ţinte vii”, dacă a fost necesar să-i avertizeze telefonic?

În concluzie, Armata română la 21 decembrie 1989 n-a avut alt inamic decât poporul român. N-a dus alte lupte decât împotriva poporului român. Cei care au acţionat împotriva acelora care demonstrau, exercitau un act de represiune. În 1990 s-a discutat pe tema dacă a fost vorba despre un genocid făptuit în decembrie 1989 asupra poporului român. În măsura în care faptele vin să întărească definiţia termenilor „genocid” şi „instigare la genocid”, aşa cum sunt definiţi ei în Codul Penal Român, subscriu acestor acuzaţii (care, de altfel, au fost capete de acuzare pentru care cuplul Ceauşescu a fost condamnat la moarte).

În sprijinul afirmaţiilor (cu privire la omor) redau din ziarul „Adevărul în libertate”, nr. 120, de sâmbătă 19 mai 1990, din interviul realizat de domnul Demostene Şofron cu domnul dr. Eugen Pop (pe atunci medic legist, şef al Laboratorului exterior Cluj): ” D. Ş.:  Să revenim asupra analizelor medico-legale. E. P. :  În ceea ce ne priveşte, mă refer numai la partea medico-legală: am făcut efectiv totul, tocmai ca oamenii să aibă liniştea sufletească necesară. Din punctul nostru de vedere, cercetarea şi analiza medico-legală s-au făcut concret, ştiinţific, utilizându-se toate posibilităţile ştiinţifice, pentru ca aceste date să constituie probe de necontestat în justiţie. O menţiune în plus, doveditoare şi verificabilă, încă înainte de căderea dictaturii: în deplin consens, am eliberat aparţinătorilor certificate constatatoare de deces pe care am scris „omor”, lucru, repet, verificabil.” (Deci şi actele constatatoare de deces vorbesc despre omor…)

Constantin Lucescu

În pofida evidenţei, există persoane care, confundând Instituţia Armatei, cu indivizi din componenţa ei, atrag atenţia că nu este cazul să se „mai răscolească trecutul”, deoarece se aduc „grave prejudicii onoarei Armatei”, „aceasta este destabilizată” etc. De parcă, de fiecare dată când este judecat un militar pentru fapte penale (dezertare, furt, viol, contrabandă, omor etc.), există tendinţa să se confunde Armata cu o şleahtă de dezertori, hoţi, violatori, contrabandişti…!  Toate acestea, confuziile dintre persoane şi Armată, sunt doar praf în ochii opiniei publice şi nu apar decât în momentul în care este posibil să iasă la iveală vinovăţia unor generali şi ofiţeri (mai ales a celor avansaţi pentru „merite deosebite în decembrie 1989”) care au ajuns să se constituie într-un adevărat „grup de presiune” atunci când se pune problema tragerii la răspundere. Generalul de brigadă Constantin Lucescu, ex-consilier Juridic în Statul Major General şi „avocatul” din Procesul Ceauşescu este printre premianți la capitolul obstrucționarea justiției. Printre altele, el este şi autorul “moral” al „faimosului” Ordin nr. 522 din 19.11.1997 emis de către ex-Şeful Statului Major General, generalul de divizie dr. Constantin Degeratu – după cum a apărut în presă: „Ziua”  de Nord-Vest, marţi 25 noiembrie 1997 –, Ordin prin care se interzice militarilor şi civililor din subordinea M.Ap.N. să se prezinte la organele de anchetă – fără aprobarea eşaloanelor superioare ale M.Ap.N. – atunci când sunt solicitate. Tot el justifică faptele penale ale militarilor care şi-au depăşit atribuţiunile de serviciu, prin invocarea Titlului 1, Articolul 2, Punctul 2, Litera c) din Convenţia de Salvgardare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, promulgată şi semnată la Roma în 14.11.1950 şi ratificată de România de abia în 1994 (deci, conform principiului că nici o lege nu are efect retroactiv, fără nici o valoare în R. S. România anului 1989!). Dar să vedem cum sună acest Titlu 1, Articolul 2, în totalitatea lui: „Art. 2. Pct. 1: Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Pct. 2: Moartea nu este considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în cazul în care ea ar rezulta din recurgerea la forţă dovedită absolut necesară: a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei nelegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau insurecţie”. Am subliniat „conform legii”, pentru a reaminti că nimeni nu ar trebui să fie mai presus de aceasta. Căci Constituţia R.S.R., Articolul 28 stipula foarte clar: „Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”; chiar dacă în Articolul 29 se impun restricţii de genul: „Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor care muncesc. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii şi propaganda cu caracter fascist sau antidemocratic sunt pedepsite prin lege”. Or, în decembrie 1989, Legea a fost încălcată cu premeditare, aspect pe care încerc să-l demonstrez în lucrarea de faţă.

Constantin T. Degeratu

Un capitol aparte a ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989, îl reprezintă faptele de muşamalizare a anchetelor privitoare la cei vinovaţi de represiune şi “solidarizarea” în minciună şi mistificare a majorităţii ofiţerilor ajunşi în funcţii de răspundere în cadrul MapN după 1989. Nu întâmplător, susţin şi argumentez, aceste cadre de comandă au fost astfel numite încât să poată să împiedice aplicarea legii, în criteriul lor de promovare existând într-o mai mare sau mai mică măsură vinovăţia participării la represiunea din decembrie 1989. Un astfel de caz este şi Constantin T. Degeratu, fost ofiţer I în cadrul Secţiei Operaţii a fostei Armate a IV-a în decembrie 1989, promovat, ulterior, şef al Marelui Stat major General al Armatei şi consilier prezidenţial pe probleme de apărare. Ordinul nr. 522 din 19.11.1997, ordin semnat şi de către fostul Ministrul Apărării Naţionale (în guvernarea 1996-2000), Victor Babiuc, reprezintă o încălcare gravă a dreptului constituţional al libertăţii de informaţie şi informare, dacă ne referim numai la: „presei să-i fie interzis accesul cu privire la informaţiile care privesc activitatea militarilor în timpul evenimentelor din decembrie 1989.”. Acest Ordin intră în conflict cu Codul Penal, fiind el însuşi de natură penală. Căci a cere ca persoanele din subordine să se prezinte la anchetă „numai cu aprobarea ministrului Apărării Naţionale” intră sub incidenţa Art. 261¹ C. P., în care se stipulează: „Împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză, a unui martor, expert, interpret sau apărător, săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soţului sau a unei rude apropiate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 7 ani. Tentativa se pedepseşte.” (Articolul 261¹ a fost introdus cu acest conţinut prin Legea nr. 140/1996). Conform Ordinului 522/1997, orice persoană  care dorea să depună mărturie sau era chemată să depună mărturie şi făcea parte din organigrama Ministerului Apărării Naţionale trebuia să ceară aprobarea ministrului. Aşadar, ministrul decidea cine depune sau nu mărturie! Cu alte cuvinte, ministrul se amesteca în „separarea puterilor în stat” (de când ministrul apărării are dreptul de a se amesteca în problemele Justiţiei?). Subordonaţii ministrului Apărării Naţionale riscau să fie sancţionaţi dacă refuzau să se conformeze ordinului. Rezultă de aici, în conformitate cu Art. 261¹ CP, „Împiedicarea participării într-o cauză penală … etc.”, un ordin vădit ilegal. Apare elementul de constrângere morală, căci subordonaţii ministrului apărării, pe de o parte, dacă s-ar fi prezentat în faţa organelor de anchetă fără aprobarea acestuia ar fi încălcat ordinul dat şi oricând ar fi putut fi sancţionaţi disciplinar sau s-ar fi pus în situaţia de a se lua împotriva lor alte măsuri disciplinare; pe de altă parte, fiind solicitaţi în faţa organelor de anchetă, acestea, în caz de neprezentare, puteau lua şi ele măsura sancţionării în limitele de competenţă.

În ziarul „Naţional” de vineri 6 februarie 1998, la pagina 7 a fost publicat un amplu interviu acordat de generalul de brigadă C. Lucescu. Aici, la întrebarea privitoare  la emiterea Ordinului 522, domnia sa răspunde: „Pentru acest lucru (redactarea şi consilierea spre emitere a Ordinului – n.m.) vinovatul moral mă fac eu. Am raportat generalului Constantin Degeratu că îi ţin la dispoziţie demisia mea în alb dacă acest ordin nu este profesional şi legal”. De fapt, acest episod nu este altceva decât una dintre multiplele tentative de a scoate din culpă sau de a justifica acţiunile celor care se fac vinovaţi de represiunea din decembrie 1989. De altfel, celor vinovaţi de represiunea din decembrie 1989, le-ar fi convenit, le convine și azi, o amnistie generală – dacă este să ne luăm şi numai după declaraţiile generalului de brigadă, care, la întrebarea: „Deci credeţi că instaurarea acestei păci sociale ar rezolva problema?”, răspunde senin: „Eu zic că am ajunge la a afla cine sînt teroriştii.” („Naţional, vineri 6 februarie 1998).

Valerian Stan (în „România Liberă”, luni 11 mai 1998): „Ţinând minte aceste adevăruri, este nevoie să clarificăm felul în care, în decembrie 1989, s-au petrecut lucruri care nu trebuiau să se petreacă şi, fapt şi mai important, lucruri care ar trebui să nu se mai petreacă. În decembrie 1989 au existat 1104 morţi, dintre care 162 înainte de fuga soţilor Ceauşescu şi 942 după acest moment. 260 morţi au aparţinut armatei. Au fost înregistraţi 3352 răniţi. Nevoia clarificării evenimentelor de atunci decurge, pe de o parte, din gravitatea consecinţelor lor, amintite adineauri, iar pe de altă parte din importanţa aparte pe care decembrie 1989 o are pentru ţara noastră. Între 1990 şi 1997, lipsa voinţei politice de a afla adevărul a fost, după mine, evidentă. Nu am nici o îndoială că, într-o anumită măsură, ea este explicată şi de faptul că importante personaje politice post-revoluţionare au fost implicate în evenimentele de atunci. De-a lungul a şapte ani justiţia nu a reuşit să elucideze în mod convingător dosarul revoluţiei. Voi invoca în sprijinul acestei informaţii un document oficial. În cursul anului 1995, Secţia Parchetelor Militare a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a elaborat o sinteză privind anchetele pe care le-a efectuat (în temeiul unei competenţe exclusive ce-i revenea) cu privire la evenimentele din decembrie 1989. Sinteza Parchetului – după ce reţine cu deplină îndreptăţire, cred eu, «principala răspundere a conducerii de partid şi de stat» pentru cele întâmplate – stabileşte că, preluând cu bună ştiinţă teza falsă şi provocatoare a conducerii politice cu privire la iminenţa unei agresiuni externe, conducerea armatei a dezinformat efectivele militare ce urmau să fie angajate în reprimare. Şi, cu toate acestea, în pofida acestei concluzii, Parchetul Militar reţine responsabilitatea penală a 19 ofiţeri de rang inferior, a 2 subofiţeri şi, atenţie, 27 militari în termen. Aşadar, conducerea armatei îşi dezinformează trupele, iar vinovaţi sunt soldaţii.(…) «În urma acestor constatări, persoane cu funcţii înalte din ierarhia militară au dispus şi organizat direct măsurile de lichidare a nucleului revoluţionar din zona Universităţii – Teatrul Naţional». În urma acestor măsuri, Parchetul Militar reţine că «s-au înregistrat zeci de morţi». Din păcate însă, nici aici şi nici altundeva domnii procurori nu mai vorbesc nimic despre «persoanele cu funcţii înalte în ierarhia militară» răspunzătoare de moartea a zeci de persoane. Cu privire la perioada 1990 – 1997 ar mai trebui consemnat eşecul – previzibil, în opinia mea, din capul locului – al celor două comisii parlamentare desemnate să investigheze evenimentele din decembrie 1989.”