Decembrie 1989 (VI): Ce știu eu despre ce știau alții?

(†) colonel de justiție Tit-Liviu Domșa (date de documentare: Victor Lungu)

Pornesc cu dorinţa de a păstra o cât mai neutră obiectivitate şi, pentru a înlătura patetismul la care uneori faptele ne îndeamnă, voi încerca să nu mă îndepărtez prea mult de limbajul juridic. Nu mă va interesa nici măcar numărul paginilor scrise, întrucât doresc, de asemenea, să fiu – în ceea ce susţin – cât mai exact în argumentaţie. Pentru o mai corectă înţelegere a faptelor, precum şi a contribuţiei diferitelor instituţii (pro şi contra evenimentelor din decembrie 1989), m-am gândit că o oarecare sistematizare a celor scrise, deci depăşirea unei simple naraţiuni, este absolut necesară.

Organele P.C.R.: Având în vedere Constituţia Republicii Socialiste România, care, în Titlul I, Art. 3, stipula că: „În Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român.” (tot în Constituţia R.S.R., în Articolul 26, se spunea că: „Cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului, îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste, îndrumează activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, precum şi a organelor de stat”), acesta şi-a luat rolul de forţă conducătoare şi a făcut ca totul în ţară să se întâmple numai cu ştiinţa şi permisiunea organelor de partid; începând cu numirea portarilor de la întreprinderi şi terminând cu numirea miniştrilor, totul se realiza după o informare temeinică şi cu avizul acestora. În acest sens, în faţa Comisiei

Iulian Vlad, șeful DSS și Aurel Rogojan, seful său de cabinet.

Parlamentare conduse de senatorul Gabrielescu, Iulian Vlad declară: „Eu am înţeles şi înţeleg de ce acestei instituţii (Securitatea – n.n.) i s-au dat proporţii ciclopice şi un rol «atotştiutor». În statul nostru, atunci, instituţia care avea toate informaţiile cu privire la stabilitatea puterii, starea de spirit (…), era scris în Constituţie că este forţa conducătoare în România, deci Partidul Comunist Român. (…) Tocmai aici se face o eroare, că nu era singura instituţie care informa Partidul Comunist Român, acesta se informa prin sistemul său, prin organizaţii, comitete de partid, prin ce se chema informarea de partid, buletinele de partid care se făceau zilnic. (…) Mai erau alte instituţii care făceau asemenea informări, de exemplu, în ce priveşte spaţiul extern, partea noastră era bine delimitată. Ministerul de Interne avea rolul său, la fel Ministerul Apărării Naţionale, şi despre el vom vorbi şi când vom aminti informaţiile pe care acest minister le-a adus la conducere în acel timp. Mai era Ministerul de Interne. În ce priveşte Direcţia Securităţii Statului, nu era un stat în stat şi nu e vorba să disculp pe cineva, nu era instituţie de sine stătătoare, era componentă a Ministerului de Interne, eram subordonat Ministrului de Interne, personal, la securitate, nu aveam buget propriu, avansarea cadrelor, trecerea în rezervă se făcea prin ordin al Ministrului de Interne. Deci, în ce priveşte informările, nu le făcea numai Direcţia Securităţii Statului şi nu toate informaţiile se concentrau în acest departament. (…) Era diabolic sistemul, pe mine mă controla prin informaţiile pe care le primea din altă parte, iar pe acela prin informaţiile mele. (…) Marea slăbiciune a lui Ceauşescu a fost partidul, ca organism al statului. O afecţiune faţă de armată avea, se credea un creator al armatei (…). (…) luaţi cele două hotărâri ale Comitetului Executiv din ’73 sau ’74 unde se arată punct cu punct ce face Securitatea şi cui se subordonează. Unui membru de partid nu putea un ofiţer de securitate să-i facă nimic până nu lua avizul primului secretar pentru a-l pune sub control informativ. (…) Pentru Ceauşescu partidul era sfânt, pentru că interesul lui de stăpânitor era să facă pe toată lumea să creadă că în această ţară partidul este totul”.

În această situaţie, atât prin ordin expres cât şi prin natura numirilor în funcţii, toate informaţiile deţinute de instituţiile şi persoanele avizate (în care un rol preponderent îl aveau serviciile de cadre) se concentrau la organele de partid şi, sintetizate la maximum, pentru faptele cotidiene, ajungeau la cel mai înalt nivel, respectiv Cabinetul 1 şi 2 din cadrul CC al PCR (conduse de Nicolae şi Elena Ceauşescu). În funcţie de aprecieri, cei ce primeau informaţiile puteau cere detalierea lor pentru a hotărî asupra măsurilor considerate necesare. Organele de partid din întreprinderi şi instituţii făceau informări pe linie de partid. Conducerea intreprinderilor şi instituţiilor făcea informări atât organelor de partid, cât şi organelor administrative ierarhice; organele de cercetare şi judiciare făceau informări cu privire la starea infracţională atât organelor ierarhice cât şi organelor de partid locale, iar toate organele de informaţii secrete făceau atât informări la cazurile concrete, cât şi sinteze analitice rezultate din munca de informare în sectoarele pe care le aveau în competenţă. Aşa fiind, prin totalitatea instituţiilor existente, să spunem, la nivelul unui judeţ, Comitetul de partid sau, cel puţin, primul secretar al Comitetului judeţean al PCR, avea la dispoziţie în fiecare clipă toate informaţiile cu privire la starea de lucruri din judeţ. Serviciile de securitate judeţene, fără a detalia modul de obţinere a informaţiilor, prezentau primului secretar judeţean la câteva zile, sau ori de câte ori era nevoie, informări cu privire la cele mai importante aspecte ale muncii sau rezultate din munca de informaţii. Importanţa acestei activităţi de informare ierarhică poate fi demonstrată prin consecinţele prevăzute pentru neinformarea corectă, care puteau duce de la sancţionări pe linie de partid, la schimbări sau destituiri din funcţie sau, în unele cazuri, chiar până la răspunderi penale. Deci, fără nici o tăgadă, PCR era instituţia care deţinea cvasitotalitatea informaţiilor din toate sectoarele de activitate şi era primul factor care lua hotărâri cu privire la modul de valorificare a informaţiilor şi a măsurilor care se impuneau, în funcţie de politica necesară a fi adoptată. Exclud din sistemul de informare acele rapoarte cu privire la realizările economice, exagerat de eronate, dar făcute astfel la ordin sau cel puţin cu îngăduinţa organelor de partid, fapt datorat unor facilităţi internaţionale legate de o anume mărime a venitului naţional. În susţinerea afirmaţiei se precizează că exista o reglementare internaţională cu privire la ţările în curs de dezvoltare care nu puteau exporta cereale, sau alte produse, dacă nu produceau o anumită cantitate din acele produse pe cap de locuitor sau global. Deoarece Ceauşescu dorea să exporte cu orice preţ, pentru obţinerea valutei, aceste rapoarte erau falsificate cu bună ştiinţă de către organele de partid. Însă, cu privire la starea social-politică, la impactul diferitelor măsuri de partid în rândul maselor, la nemulţumirile manifestate în diferite intreprinderi, la starea infracţională etc., informarea organelor de partid era riguros completă.

Dinu Ştefan, în faţa Comisiei Parlamentare condusă de senatorul Gabrielescu: „Zilnic, noi prezentam la ora 7 un buletin cam de 7 – 8 pagini cu informaţii nu prea mari (2 – 3 intrau pe o pagină), deci foarte esenţializate, cu ceea ce s-a întâmplat în timpul nopţii. Deci, erau adresate ministrului şi şefului de stat major şi aveam şi o variantă pentru comandanţii de armate şi comandanţii de arme care trebuiau şi ei să fie informaţi, dar nu detalii de nivelul ministrului şi şefului Marelui Stat Major.” Întrebat de către senatorul Gabrielescu: „Prezentaţi ministrului zilnic sau de două ori pe zi”? – răspunde: „Da, de două ori, dar cel mai important era dimineaţa. Când era cazul, informam pur şi simplu fără buletin”. Iată de ce considerăm că organele de partid, începând de la nivelul judeţelor, erau în totală cunoştinţă de cauză cu tot ce s-a întâmplat în 16 – 22 decmbrie 1989 în Timişoara şi apoi în toată ţara. Dacă prin diverse măsuri propagandistice, deliberat false, s-a încercat o dezinformare a opiniei publice şi o justificare a unor măsuri de represiune, aceasta nu înseamnă că CC al PCR nu a avut toate informaţiile reale cu privire la nemulţumirea generală existentă în timp, dar mai ales în luna decembrie 1989, în toate intreprinderile şi instituţiile din ţară, că nu a încercat să evalueze, cât mai judicios, care trebuie să fie măsurile cele mai eficiente de preîntâmpinare şi estompare a acestor nemulţumiri. În acest sens însă, putem accepta şi o anumită dezinformare practicată între vârfurile de primă mână ale C.C. al P.C.R., pe de o parte, şi cei doi dictatori, pe de altă parte, fapt datorat măsurilor despotice de înlocuire imediată a celor care ar fi făcut informarea (care erau apreciaţi ca răspunzători de starea negativă de lucruri).

Iulian Vlad: „Avea reacţii diferite (Nicolae Ceauşescu – n.n.) şi în general nu-i plăcea să i se vorbească despre lucruri neplăcute şi, din păcate, instituţia în care am lucrat eu, în principal, vedea această parte neplăcută a lucrurilor. Avea un mod de a ignora, că te şi jignea. Sau reacţiona violent: «De unde ştiţi voi, eu am informaţii că nu e aşa», «Luaţi poveşti ale informatorilor voştri şi veniţi cu ele la mine”, era şi mai jignitor sau pur şi simplu nu te întreba nimic. (…) Revenind la problema noastră, vreau să spun că despre situaţia existentă l-am informat de multe ori, dar cu el nu se putea discuta clar asemenea lucruri. Ce vreau să vă spun este că avea o inteligenţă nativă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, cu o memorie prodigioasă, de care mă temeam. Am conştiinţa împăcată că i-am spus adevărul atât cât am putut şi cât l-am ştiut. De asemenea, nici nu am respectat regula care se întronase, că nu trebuie să i se spună lucruri rele, pentru că se supără. (…) Şi ei (Elena Ceauşescu – n.n.) i se dădeau informaţii din domeniul ştiinţei, artei, culturii sau informaţii cu caracter general, precum şi pentru sectoarele pe care le coordona, din păcate sectoare importante şi sensibile, şi rezultatele se cunosc. (…) În legătură cu cele întâmplate în cursul anului 1989, pentru că de la începutul anului au fost evenimente politice majore în jurul României, i s-au dat câte 2 – 3 buletine informative, zilnic. Situaţia din RDG i-am raportat-o cu detalii, că se mira şi întreba: «Cum puteţi voi să obţineţi asemenea informaţii?». De asemenea, despre situaţia din Cehoslovacia, din Bulgaria, de care a fost afectat, şi despre toate evenimentele care au premers lui decembrie 1989, inclusiv întâlnirile de la Beijing, garanţiile care s-au dat şi de asemenea tot ceea ce a fost esenţial în legătură cu întâlnirea de la Malta. (…) În esenţă: la Malta s-a discutat situaţia din România şi s-au tranşat probleme cu privire la România. S-au împărţit responsabilităţi cu privire la România (…).(…) El cu mine discuta foarte puţin, pentru că aceste chestiuni de dezordine de stat le considera de competenţa Ministerului de Interne, cum şi erau ale Miliţiei. Securitatea nu avea de ce să facă ordine în stradă. Cei doi miniştri (ai Ministerului de Interne şi ai Ministerului Apărării Naţionale – n.n.) erau şi în conducerea partidului. (…) Eu aveam datoria să raportez ce informaţii am (pe timpul în care Nicolae Ceauşescu era în Iran aceste informări se făceau către Elena Ceauşescu, primul ministru Bobu, Manea Mănescu, Curticeanu, Milea, Postelnicu – n.n.) şi am raportat. În prima şedinţă, marţi, lucrurile au fost normale, iar la şedinţa de miercuri am raportat că Timişoara era în stradă şi a explodat, şi am repetat că aceasta este situaţia. Atunci a hotărât (Elena Ceauşescu – n.n.) să-l trimită pe Dăscălescu şi pe Bobu la Timişoara, apoi am aflat că şi Coman a avut o discuţie pe aceeaşi temă cu Curticeanu. Poate dacă atunci la Timişoara erau trimişi nişte oameni responsabili, cursul lucrurilor era altul. Au fost scoşi cu paraşutişti din sediul comitetului judeţean. Trebuia să vină la Bucureşti, să spună care este realitatea, să confirme ce am raportat eu dimineaţă, că poporul a ieşit în stradă, şi nu sunt huligani şi derbedei, aşa era patriotic.” Aceasta nu înlătură adevărul că organul central de partid avea permanent informarea completă a stării social politice şi economice din întreaga ţară.

În plus partidul avea şi informaţii diferite despre cum ar trebui să decurgă represiunea. În acest sens este foarte concludentă declaraţia colonelul Răşină Dumitru, fostul comandant al Securităţii Arad: „Deci, de la comandamentul militar, s-a ridicat acest Radu de la Comitetul Central, l-a prezentat Elena Pugna (prim-secretar judeţean al P.C.R. Arad – n.n.), şi zice, am venit special pentru securitate. Zice, eu vin de la Timişoara, vreau să ştiu dacă şeful securităţii are pregătită echipa de arestări! A zis Radu. (…) Tovarăşa prim secretar, tovarăşe Radu, noi nu avem echipă de arestări. Dacă sunt probleme, s-o facă Miliţia, nu ne băgăm noi în aşa ceva, vă spun ce a zis: nu, pentru că toţi şefii de securitate au primit ordin de la Vlad să execute listele A şi B! Dacă aţi auzit de ele până acum? Deci, să execute listele A şi B! (…) Despre ce era vorba în aceste liste A şi B, lucruri vechi şi depăşite, de pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Deci, se ştia în CC că, în caz de ceva, că pierd puterea politică, securitatea arestează imediat două categorii de oameni – A şi B –, dar eu când eram locotenent major s-a desfiinţat drăcia asta! Ordin care era vechi, pe timpul lui Drăghici, ca ministru. Acolo ce era? În stare de urgenţă, cei ce erau în lista A – eu nu le-am văzut, că nu eram lucrător atunci – erau arestaţi şi duşi undeva, să nu ştie nimeni. Lista B, erau luaţi de acasă şi ţinuţi undeva în preajma oraşului sau a locuinţei, într-o zonă asigurată, ca să-i izoleze de eventualul grup care vrea să ia puterea, să schimbe ordinea în stat, nu ştiu ce.” Deci, în funcţie de datele obţinute şi luându-se în considerare că evenimentele fără precedent ca dimensiune ce se desfăşurau la Timişoara ar fi putut să se amplifice şi să se extindă şi în alte oraşe din ţară (aprecieri dovedite foarte realiste), s-a luat măsura activării şi punerii în stare operaţională a mai multor forţe de intervenţie, care să poată anihila manifestările antistatale şi antidictatoriale. În consecinţă, în toate judeţele s-au convocat Comitetele de Apărare Locală, care aveau sarcina să ia măsurile necesare de preîntâmpinare, anihilare sau lichidare a oricăror manifestaţii ce ar fi putut periclita regimul şi dictatura comunistă. Aceste comitete, formate din şefii, comandanţii şi conducătorii instituţiilor militare, precum şi şefii celor mai importante instituţii economice din zonă, acţionau sub directa conducere a organelor de partid, primul secretar de judeţ fiind şi comandantul, cu puteri depline, al tuturor acestor forţe.

Ioachim Moga în vremurile bune ale comunismului înfloritor.

În judeţul Cluj, Comitetul de Apărare Locală îl avea drept comandant pe primul secretar al C.J. al P.C.R. Ioachim Moga şi în componenţă, ca direcţi subordonaţi, printre alţii, pe comandantul Armatei a IV-a, general Iulian Topliceanu, şeful inspectoratului judeţean al M.I., general Ion Şerbănoiu, şeful Miliţiei judeţene, col. Rusu Stoian, şeful Comandamentului judeţean al Gărzilor Patriotice, directorul general al C.U.G. (inginerul Mihai Tălpeanu), directorul general al Direcţiei Agricole şi alţi şefi de instituţii al căror aport la constituirea şi acţiunea forţelor de represiune putea fi cât de cât semnificativă. Acest comitet care, după ştiinţa mea, nu a lucrat niciodată în plen, dar i-a avut mereu prezenţi pe principalii comandanţi şi şefi, a elaborat mai multe variante de acţionare în zona oraşului Cluj dar şi în judeţ, în final stabilindu-se pe o hartă chiar şi locul unde s-a apreciat necesară amplasarea unor dispozitive militare care aveau ca sarcină principală să oprească deplasarea unor eventuale coloane sau grupări de manifestanţi spre pieţele centrale ale oraşului şi să încerce dispersarea acestora, pentru a le anihila ca forţă de presiune. Aşa se face că în judeţul Cluj, deşi organele de partid (cel puţin până în data de 20 decembrie 1989) nu au avut informaţii cu privire la existenţa unor forţe revoluţionare similare celor din Timişoara (cum, de altfel, nu au avut informaţii nici măcar despre manifestări individuale mai semnificative pe raza judeţului), au luat totuşi măsuri de constituire şi amplasare de dispozitive armate care să fie capabile ca prin forţă, inclusiv prin folosirea armelor, să intervină, la ordin sau, la nevoie, din proprie iniţiativă. Deci, trebuie reţinut, fără drept de tăgadă, că la nivelul factorilor de decizie situaţia explozivă cu tendinţă de generalizare de la Timişoara a fost cunoscută şi că, în mod deliberat, şi ca măsură de prevenţie, prin adunări organizate şi conduse de organele de partid, s-a încercat o dezinformare în masă a populaţiei, etichetându-se acţiunile revoluţionare timişorene drept manifestări huliganice ale unor infractori constituiţi în bande care încearcă „destabilizarea orânduirii politice şi de stat”. Până în ultimul moment s-a scontat pe crearea unei opinii generale de condamnare a evenimentelor din Timişoara şi de adeziune şi ataşament faţă de politica P.C.R. Prin toate mijloacele s-a încercat cu disperare să se acopere faptele tragice dintre 16 şi 22 decembrie 1989. Procedeele au fost multiple, mergând de la sugerarea  „agresiunii ungare” până la tragica subtilizare a cadavrelor provenite în urma ciocnirilor dintre populaţia civilă şi dispozitivele de represiune. Interesant ni se pare faptul că toată lumea „are ce are” fie cu Securitatea, fie cu Armata, neobservând evidenţa faptului că singura instituţie abilitată în „pază şi ordine” era Miliţia. Modul în care această instituţie, „timorată” după Revoluţie, şi-a îndeplinit aceste atribuţiuni este foarte puţin discutat.

Răşină Dumitru: „Aparatul meu de radio, deci staţia de emisie-recepţie, pe care o aveam montată în port-bagaj în Dacia 1300, neagră, 2 B 4805, i-am spus şoferului să deschidă aparatul de la staţie. Deci discutăm despre 17 decembrie, orele 11,00 – 11, 30. Eu am auzit următoarea treabă şi am scris-o în declaraţie, pe care am dat-o în scris, în puşcărie: «Alo? Vulturul? Du-te în strada – zicea o stradă – şi iei de acolo 5 flori. Alo? Cutare? În Timişoara, te duci şi iei de acolo 3 flori!» Codificat, sigur! Decodificarea a făcut-o cel care a fost Vulturul sau a doua parolă, care a spus: «Tovarăşe general Nuţă, eu sunt cu Dacia, nu pot să iau cele 5 cadavre de acolo!» Acesta a fost codul cu florile! Asta o ştie şi şoferul meu, şi eu!”

Abia târziu  s-a realizat că reversul acţiunilor întreprinse a fost contrar celui scontat. Masele populare, chiar şi cele mai puţin informate s-au ridicat hotărât împotriva dictaturii comuniste. Astfel, la început pe Platforma industrială de Est, respectiv C.U.G., Terapia şi Fabrica de Oxigen, oamenii s-au organizat şi, ieşind din intreprinderi în coloană, s-au îndreptat spre pieţele centrale ale oraşului. A urmat apoi solidarizarea salariaţilor şi din alte intreprinderi precum şi formarea unor grupuri ad hoc în pieţele şi centrele aglomerate care, prin lozinci ca: „Libertate”, „Democraţie”, „Timişoara”, „Jos Dictatura”, „Jos comunismul”, au încercat şi, în câteva rânduri au reuşit, să mobilizeze şi să grupeze şi alţi cetăţeni. Este clar că, prin organele de securitate, dar şi direct, conducătorii comunişti au aflat de îndată despre aceste manifestări (cu deja un pronunţat caracter politic) şi, într-o grabă care cred că le-a fost fatală, au încercat să le înnăbuşe prin forţă. Faptul că au trimis pe platforma de la C.U.G. o grupare de forţă: plutonul de luptători antiterorişti ai Inspectoratului judeţean al M.I., militari în termen de la trupele de securitate şi maşini cu tunuri de apă ale pompierilor militari şi că au scos dispozitive cu tehnică de luptă: transportoare autoamfibii blindate (T.A.B.), maşini de luptă ale infanteriei (M.L.I.), ba chiar şi tancuri, toate însoţite de militari desant care au ocupat poziţii în punctele nodale ale căilor de acces spre pieţele centrale ale oraşului, a constituit o sfidare a maselor de manifestanţi, o provocare a acestora, care au văzut, pe bună dreptate, o ameninţare directă la idealul de libertate pentru care s-au ridicat. Susţin aceasta, întrucât în alte oraşe, unde existau de asemenea importante garnizoane militare, dar în care nu au fost scoase dispozitive de genul celor folosite în Cluj, ci s-au folosit cel mult patrule (adeseori mixte, formate din militari ai MApN, lucrători de Miliţie şi militari din trupele de securitate-miliţie) care dădeau impresia de elemente de menţinere a ordinei şi nu de opunere la manifestaţiile ce au avut loc acolo, nu s-au tras  focuri de armă şi nu au fost victime în ziua de 21 şi nici în 22 decembrie 1989. Mă refer numai la zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, căci după aceea au intervenit diverse scenarii despre care, chiar dacă nu în mod detaliat, mă voi ocupa mai târziu.

Astfel, în Alba Iulia, existau o Brigadă de vânători de munte şi 2 Regimente bine dotate tehnic. În ziua de 21 decembrie 1989 au fost manifestaţii revoluţionare, iar în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, sub presiunea morală a manifestanţilor adunaţi în centrul oraşului, primul secretar al C.J. al P.C.R., Savu Ioan, a afirmat de la balconul sediului C.J. al P.C.R. „că declară desfiinţate şi inexistente toate organizaţiile de partid judeţene, orăşeneşti şi comunale”. Cu toate acestea, pentru că nu s-au scos nici dispozitive militare de blocare şi de represiune a manifestanţilor, iar puţinele patrule militare existente circulau inclusiv prin rândul manifestanţilor, fără să constituie un motiv de provocare, nu s-a ajuns la folosirea forţei şi a armamentului. (N.B.: Cred că Alba Iulia a fost primul loc din ţară unde, cu aproximativ patru ore înainte de fuga dictatorului, a fost declarată public desfiinţarea şi anularea organizaţiilor şi instituţiilor PCR, deci abolirea forţei conducătoare a P.C.R., şi asta fără nici o victimă!)

În Zalău, unde existau 2 Regimente şi un batalion independent, în Baia Mare unde existau 3 Regimente, în Oradea, unde exista o Divizie mecanizată care avea masate toate unităţile din subordine în oraş şi în împrejurimi, chiar şi în Turda, cu cele 2 Regimente de tancuri şi alte câteva unităţi şi unde zelul comandanţilor militari nu a fost atât de pregnant, manifestările revoluţionare din 21 şi 22 decembrie 1989 nu au produs victime în nici o tabără.

Cred că este de menţionat că, în aceste locuri, nici pripeala şi nici hotărârea de a executa întocmai ordinele şi „indicaţiile” primite de la organele centrale, inclusiv de la cuplul Ceauşescu, nu au fost atât de manifeste, raţiunea de a nu provoca prin forţă masele de protestanţi fiind salvatoare de la masacre şi victime inutile. În aceste locuri, lozinca manifestanţilor, „Armata e cu noi”, a avut un suport material şi moral direct, cel puţin în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989. Dar asupra acestor aspecte vom face consideraţii mai detaliate ulterior.

Ce ştia Securitatea? Asigurarea informativă a fiecărui obiectiv economic, social, politic, cultural, sanitar, sportiv etc. erau obiectivele de bază ale Securităţii. Prin aceasta, Securitatea trebuia să ştie totul despre ce se petrece într-o instituţie, precum şi cu privire la diferite persoane ce trebuiau să intre sau erau cuprinse în baza de lucru. Cât de mult şi de bine se realiza acest obiectiv depindea atât de modul de organizare cât şi de capacitatea fiecărui lucrător în parte, precum şi de dotările materiale tehnice de care Securitatea dispunea. Dacă până în 1965-1968 Securitatea era „pumnul de fier care loveşte nemilos în duşmanii poporului, ai clasei muncitoare, oriunde s-ar afla ei”, etapă de tristă amintire, prin care practic s-a anihilat orice formă de opoziţie la dictatura comunistă (şi în care închisoarea şi glonţul erau instrumentele de lucru de bază), după această perioadă a început o activitate mult mai elaborată, insidioasă, cu mai puţine durităţi făţişe, dar cu o capacitate din ce în ce mai mărită de cunoaştere a personalităţilor, a activităţii acestora, precum şi a altor persoane care, într-o formă sau alta, puteau să intre în preocupările organelor de Securitate. Cunoaşterea psihologiei a personalităţilor, a diverselor grupuri, grupări de oameni organizaţi pe diferite interese economice, politice, culturale etc. a devenit preocuparea de bază a organelor de Securitate. În acelaşi timp însă, pe măsură ce cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu creştea, până a ajuns la paroxism, Securitatea şi-a asumat şi rolul de asigurare a liniştii activităţii celor două personalităţi, de pază internă şi externă a acestora, de asigurare a relaţiilor internaţionale şi de justificare a acestui cult al personalităţii pe plan extern şi intern. Dacă prin aceste activităţi Securitatea era vioara întâi în ansamblul organelor statului, în ultima perioadă aceasta s-a datorat mai ales activităţilor legate de securitatea şi creşterea permanentă a prestigiului celor doi dictatori. Iată de ce, în ultima perioadă, ponderea efectivelor Securităţii a fost spre cea de pază şi securitate a personalităţilor de prim rang de partid şi de stat, a activităţii pe linie externă şi mai puţin pe linia muncii de informare internă. Aşa se face că, la judeţe, efectivele Securităţii erau relativ reduse (în judeţul Cluj, până la 200 de lucrători operativi), iar la centru, în Bucureşti, formaţii diverse, de sute de persoane cuprinse în Direcţii, Servicii, unităţi şi subunităţi de diferite mărimi, erau concentrate numai pentru asigurarea (aşa cum am spus) a securităţii şi liniştii cuplului dictatorial şi ale membrilor familiei acestora (de exemplu, numai deplasările de la reşedinţă până la sediul C.C. al P.C.R. erau asigurate cu lucrători de Securitate amplasaţi aproximativ la maximum 50 de metri unul de altul, pe tot traseul!). Am arătat acestea nu pentru a minimaliza rolul Securităţii judeţene, ci pentru a motiva afirmaţia că la acest nivel ea nu mai avea rolul preponderent pe care îl avea în trecut şi, în mod deliberat, îi erau luate unele atribuţii cu care se impusese anterior. Astfel, dintr-un serviciu cu 15 lucrători, cum era organizat Serviciul de Cercetări penale până prin 1970, în 1988-1989 exista un singur ofiţer ce se ocupa cu această activitate, care, de fapt, era limitată la cercetarea unor fapte de minimă importanţă, care se finalizau cu forma „avertizării” sau, în mod mascat, se solicita luarea măsurilor contravenţionale de către organele de Miliţie. Este de subliniat că organul judeţean de cercetare al Securităţii nu putea începe urmărirea penală în nici o cauză fără avizul organului central şi de partid, iar solicitarea pentru arestare se rezolva întotdeauna (aşa rar cum a fost în ultimii ani) numai la nivelul organelor centrale. Cu toate acestea, nu se poate afirma că Securitatea judeţeană nu avea o susţinută activitate de informare, în special în sectorul economic şi social şi de investigare, urmărire şi supraveghere, atât în ceea ce priveşte personalităţile ce aveau sau puteau să aibă „manifestări ostile regimului”, cât şi supravegherea şi, la nevoie, „neutralizarea” activităţii unor cetăţeni străini veniţi cu diferite ocazii şi în calităţi diferite în ţară.

Doina Cornea

Întrucât în dosarul privind evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 îi aveam arestaţi, în cauză, pe fostul prim secretar al C.J. al P.C.R., Ioachim Moga, pe fostul şef al Inspectoratului Judeţean Cluj al Ministerului de Interne general maior Ion Şerbănoiu, şi, arestat la Bucureşti în altă cauză, pe Nicolae Constantin (membru al C.C. al P.C.R., membru al C.P.Ex. al C.C. şi direcţional pentru Cluj şi alte două judeţe din nord), am studiat şi mi-am notat câteva aspecte din mai multe Note de Informare făcute de către Securitate prin colonel Nicolae Ioniţă (şeful Securităţii Judeţene Cluj), în zilele premergătoare evenimentelor din decembrie 1989, direct primului secretar şi lui Nicolae Constantin. Astfel, pe Nota de Informare cu privire la mai mulţi cetăţeni ai Clujului, cum ar fi: Doina Cornea, Gheorghe Vasilescu, Mihai Hurezeanu, Mircea Zaciu, Virgil Ardeleanu, Viorel Cacoveanu şi alţii, adnotările făcute de şeful Securităţii cu privire la indicaţiile primite erau: „Să informăm permanent conducerea DSS şi să fim fermi în măsuri; să raportăm şi personal dânsului (Nicolae Constantin); am informat şi cu privire la unele stări de spirit necorespunzătoare: transportul în comun (lipsă cauciucuri, piese de schimb, director slab etc), alimentaţie (a menţionat Nicolae Constantin că se va îmbunătăţi în continuare), nerezolvarea salariilor (la Someş, Turda, Teatru etc)”. O altă Notă, privind pe Alexandru Kanyadi, se termină cu menţiunea: „A aprobat acţiunile din Timişoara, lăudându-l pe Tökes Laszlo, apreciind că de la el a pornit «totul, la el a fost prima mişcare»”; iar în Nota prezentată în 19.12.1989 se menţionează că în dimineaţa zilei 17.12.1989 au sosit la Cluj, venind din Ungaria în calitate de turişti, 39 de tineri olandezi (studenţi), care s-au cazat la Hotel Transilvania. În urma măsurilor de cunoaştere a acestora, se susţine că „au fost trimişi cu scopul de a desfăşura acţiuni de destabilizare a situaţiei, prin oferirea de aşa-zise ajutoare unor persoane cu ocazia sărbătorilor de iarnă”, apoi, în final, se precizează că în 18.12.1989 cetăţenii olandezi au părăsit teritoriul ţării şi „cunoscându-se faptul că au fotografiat momentele distribuirii de ajutoare şi au tras pe bandă video şi unele aspecte negative din municipiul Cluj-Napoca, la controlul vamal au fost reţinute 4 videocasete şi 18 filme”. Am reţinut şi conţinutul unei note mai vechi, din luna iulie 1989, în care se arată că „minerii de la Mina Iara judeţul Cluj au o stare de spirit necorespunzătoare, determinată de faptul că în ultima perioadă brutăria de la Iara a produs numai pâine neagră, necoaptă şi nedospită, imposibil de consumat”. „De asemenea unele produse raţionalizate, cum ar fi făină, zahăr, ulei, unt şi carne, nu se distribuie lunar, în acest an asigurându-se carne doar de două ori şi făină o singură dată”. Şi Nota se încheie cu concluzia: „Pe acest fond, la care se adaugă şi nerealizarea sarcinilor de plan (cu reducerea corespunzătoare a salarizării) sunt comentarii negative la adresa organelor de partid şi de stat şi se aduc injurii unor factori de conducere locali ai Consiliului Popular”. Pe această Notă, fostul prim secretar Ioachim Moga pune următoarea rezoluţie: „F. urgent tov. Csillag, să meargă un colectiv acolo să verifice şi să ia măsuri. Colectivul să fie condus de un activist de partid – să fiu informat”. Pentru a ilustra diversitatea problematicilor acestor Note de informare, mai menţionez, ca exemplu, o Notă făcută în noiembrie 1989, în care se preciza că: „Tov. J. O. (membru P.C.R. …), conform aprobării, a fost verificat prin mijloacele muncii de Securitate, întrucât a intrat în relaţii cu Fundaţia Humboldt din R.F.G., solicitând bursă. Datele s-au confirmat, însă Fundaţia nu a dat curs solicitării numitului J. O. sub motivaţia că nu are suficiente lucrări de specialitate publicate în ţară şi străinătate”… „Din verificări nu a rezultat ca să fie angrenat în activităţi care ar putea leza securitatea statului. De către noi s-a încetat verificarea sus-numitului”. O altă Notă, tot din luna noiembrie 1989, am reţinut-o mai mult pentru caraghiosul situaţiei la care se referă. Astfel, se precizează că „În 7 noiembrie 1989 a avut loc Adunarea generală de partid lărgită din cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, pentru discutarea propunerilor ca tov. Letay Lajos şi Aurel Rău să participe ca delegaţi la Congresul al XIV-lea al PCR. Asupra celor doi candidaţi au făcut aprecieri mai multe persoane între care şi Balogh Edgar, publicist, pensionar, care în cuvântul său a arătat că la adresa tov. Letay Lajos are unele «rezerve». I-a cerut acestuia ca la Congres să reprezinte în mod cinstit naţionalitatea maghiară din România, prezentând obiectiv frământările şi marile necazuri ale acesteia, aşa cum procedează el când discută pe această temă cu anumiţi prieteni între patru ochi. În mod concret, i-a solicitat lui Letay Lajos ca în calitate de redactor şef al unei reviste maghiare şi de scriitor să ia poziţie faţă de interdicţia dată de autorităţi de a nu se mai scrie denumirile de localităţi şi judeţe în limba maghiară, măsură apreciată de Balogh Edgar ca fiind «o indicaţie antonesciană, fascistă şi naţionalistă»… În cuvântul său Letay Lajos i-a răspuns lui Balogh Edgar că ei doi nu au discutat împreună în cadru bilateral de mult timp şi ca urmare nu avea nici dovezi şi nici temei să afirme că Letay una vorbeşte în cadru restrâns şi alta în public. Totodată a precizat că el «va sluji întotdeauna fidel linia partidului şi va vorbi şi acţiona numai în concordanţă cu indicaţiile primite». Nimeni din cei prezenţi nu a luat poziţie faţă de atitudinea adoptată de Balogh Edgar„. O Notă din luna septembrie 1989 se referă la faptul că „În ziua de 7 septembrie 1989 a avut loc la Tribunalul din Cluj-Napoca procesul civil al elementului protestatar Iuhas Leontin, fiul lui Cornea Doina (…). Cunoscând că la Ambasada Română din Paris s-a respins acordarea vizei a doi avocaţi trimişi de sora elementului protestatar din Franţa pentru a veni în ţară să participe la acest proces, am luat măsuri ca în ziua procesului să identificăm în rândul cetăţenilor străini din municipiu pe cei care ar fi venit în mod ascuns în acest scop. Din rândul străinilor aflaţi în Cluj au fost identificate două turiste franceze, una avocată şi alta ziaristă, care au sosit seara în Cluj în jurul orelor 23.00 cu un autoturism închiriat în R. P. Ungară, iar în dimineaţa zilei de 7.09.1989 s-au deplasat la Tribunal, cu intenţia de a participa la proces, cu scopul de a obţine informaţii pe care să le folosească în propaganda antiromânească ce se desfăşoară în străinătate împotriva ţării noastre. S-a intervenit preventiv, şi acestea, dându-şi seama că au fost descoperite, au părăsit imediat municipiul Cluj-Napoca îndreptându-se direct la frontieră”. Sau, o altă Notă, din luna august 1989, relatează că I. P., personal mediu la o instituţie din Cluj, „este semnalat că ascultă şi colportează tendenţios ştirile audiate la unele posturi de radio occidentale, în mod deosebit la cel autointitulat «Europa liberă». În procesul verificării, a rezultat că sus-numitul la locul de muncă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcinile profesionale ce îi revin, este nemulţumit permanent cu aprovizionarea cu produse agroalimentare, comentează tendenţios ştirile audiate la posturile reacţionare din occident şi, pe fondul acestora, are manifestări necorespunzătoare la adresa politicii partidului şi statului nostru (…) Ignoră orice fel de observaţie ce i se face de către colegi pentru a înceta cu asemenea atitudini”. Şi, în fine, pentru ca să închei exemplificările, o Notă din 8.12.1989 semnala: „În rândul personalului muncitor din Cadrul Fabricii de Accesorii şi Piese de Schimb «Turdeana» din Turda, există o stare de nemulţumire generată de existenţa unei temperaturi scăzute în halele şi atelierele de producţie, în timp ce birourile personalului TESA sunt încălzite cu reşouri electrice; condiţiile igienico-sanitare necorespunzătoare din spaţiile destinate vestiarelor, care de asemenea nu sunt încălzite; raportarea fictivă pe luna noiembrie a.c. de către conducerea fabricii a producţiei ce s-a realizat până pe data de 05.12.1989, motivându-se necesitatea obţinerii fondului de retribuţie”.

Am dat aceste exemple nu pentru semnificaţia fiecărei Note în parte, ci pentru a demonstra paleta largă a preocupărilor informative ale securităţii, care, de la comentarii generate de nemulţumiri reale ale unor persoane fără nici o greutate politică, până la manifestările unor personalităţi marcante, de la grupuri minore şi până la nemulţumirile generalizate la nivelul unei fabrici, comune sau cartier, ştiau totul şi informau sârguincios organele judeţene de partid. În acest context, este greu să se creadă că, dacă în Cluj, în judeţul Cluj, ar fi existat instigatori la acţiuni în genul celor de la Timişoara (sau măcar de solidarizare cu acestea), Securitatea nu le-ar fi aflat şi nu le-ar fi raportat de îndată organelor de partid, cu atât mai mult cu cât în ziua de 18.12.1989, la sediul Comitetului Judeţean al P.C.R. Cluj, la sosirea lui Nicolae Constantin, membru în C.C. şi în Biroul Politic Executiv, trimis direcţional şi pentru judeţul Cluj şi pentru Zona de Vest, s-a organizat o şedinţă operativă pentru evaluarea situaţiei existente, tocmai pentru ca să se poată lua măsurile cele mai eficiente. Or, la această şedinţă, nici Securitatea nici alte organe nu au semnalat nici un fapt din care să se poată deduce cele ce urmau să se petreacă în ziua de 21.12.1989 în Cluj. Şi atunci, cum se poate motiva întocmirea unor planuri de acţionare a forţelor de care dispunea Comitetul Judeţean de Apărare (al cărui comandant era primul secretar al judeţului Ioachim Moga), de detaliere a unor acţiuni (chiar pe momente de intervenţie a acestor forţe), dacă nu prin aceea că, în deplină cunoştinţă despre evenimentele care se desfăşurau în Timişoara, s-a apreciat ca posibilă extinderea acestora şi în alte oraşe şi judeţe?! Şi este clar că, pe baza experienţei de la Timişoara, au prevăzut măsuri de desfăşurare a unor forţe capabile să oprească revărsarea manifestanţilor spre centrul oraşului şi masarea în pieţele centrale. Cât despre iminenta invazie sau intervenţie din afara graniţelor, colectivul complex ce a lucrat la Timişoara sub conducerea colonelului Teodorescu şi a generalilor Nuţă şi Mihalea a stabilit că aceasta nu a existat şi că nu forţe exterioare au provocat evenimentele ce erau în curs de desfăşurare acolo. Este clar, deci, că organele Securităţii judeţene Cluj (deşi erau în deplină cunoştinţă cu cele ce se petreceau la Timişoara), în raza lor de competenţă, nu au descoperit şi nu au avut cunoştinţă de existenţa unor manifestări de grup (sau măcar individuale), care să fie în măsură să declanşeze manifestări asemănătoare în Cluj-Napoca sau în judeţul Cluj. Manifestările de nemulţumire, protestul sub forma insultelor la adresa organelor de partid şi de stat, mai mult sau mai puţin directe, precum şi alte forme de „atitudini negative” aveau deja un caracter cronic şi împotriva „vinovaţilor” se luau măsuri de rutină, astfel ca, formal, să nu apară ca formă de protest social şi politic. Şi totuşi, în cadrul Comitetului de Apărare Judeţean, din care făceau parte şi şeful Inspectoratului Judeţean al M.I. general maior Ioan Şerbănoiu, şi şeful Miliţiei Judeţene, colonel Rusu Stoian, s-au luat măsuri de pregătire pentru intervenţie a plutonului de luptă antiteroristă al Inspectoratului, format din cadre antrenate în acest sens din Securitate şi Miliţie, grupele de intervenţie ale Miliţiei, 1, 2 plutoane de cadre şi militari în termen din cadrul unităţii şi Brigăzii de Securitate, precum şi o formaţiune a trupelor de Pompieri care să acţioneze specific, inclusiv cu tunurile de apă. Toate aceste forţe au fost puse în stare de luptă imediat după declanşarea evenimentelor de la Timişoara şi, în special, după trecerea la Alarma parţială de luptă dată în cadrul M. Ap. N. Aici trebuie să fac însă o remarcă de evaluare a forţelor de care dispunea la acea dată Inspectoratului Judeţean Cluj al M. I., pentru a putea explica modul de participare a acestora la activităţile de anihilare şi reprimare a manifestărilor revoluţionare ce au avut loc în special în zilele de 21 şi 22 decembrie 1989, până la fuga cuplului Ceauşescu.

Din cauza hipercentralizării forţelor de Securitate în Capitală (atât pentru întărirea rolului organelor centrale, cât şi pentru asigurarea efectivelor sporite ale diferitelor formaţiuni ocupate cu pază şi protocol, dar mai ales cu asigurarea securităţii cotidiene şi pentru situaţii excepţionale a clanului Ceauşescu), în condiţiile planului de maximă austeritate impus de regimul comunist (care nu permitea mărirea statelor de organizare şi deci a fondului de salarizare al vreunei instituţii decât numai prin mişcări de cadre în interiorul acesteia), forţele M. I. din teritoriu au scăzut simţitor o dată cu diminuarea rolului represiv pe care acestea îl aveau. Păstrându-şi mai ales rolul informativ, şi şi acesta făcut cu reducerea la maximum a cadrelor necesare, serviciul de Securitate al judeţului Cluj avea la dispoziţie aproximativ un număr de 200 de persoane, specialişti în diferite domenii, pe întreg judeţul (inclusiv birourile din principalele localităţi urbane: Turda, Dej, Gherla, Huedin). Apoi, Miliţia judeţeană dispunea de circa 500 de cadre (în care se includ şi lucrătorii de la posturile, birourile şi serviciile de miliţie din localităţile din judeţ), iar ca forţă de şoc aveau la sediu o grupă de intervenţie formată din 12 persoane cu specializare în lupta antiteroristă. Mai dispuneau de Grupul judeţean de Pompieri (care în oraş avea o companie de pompieri şi câte o companie în Turda, Dej şi Huedin, care de fapt aveau personal redus la forţa unui pluton, uneori chiar şi mai mic). Practic, singurul ajutor pe care se putea conta era cel al maşinilor de luptă dotate cu aparate de propulsie a apei sub mare presiune. În fine, în judeţul Cluj exista sediul Brigăzii trupelor de Securitate, şi în Cluj, un Batalion aparţinând acestei Mari Unităţi, care mai avea batalioane similare şi în alte localităţi, dar în alte judeţe, cum ar fi Şomcuta Mare, Tăşnad etc. Deci, practic în Cluj şi în judeţul Cluj ar fi putut acţiona un batalion de trupe de Securitate. Specializarea militarilor din această trupă era pe de o parte paza obiectivelor civile de o importanţă deosebită sau naţională (cum ar fi sediul RTV Cluj cu releele din Feleac şi antena de emisie din Jucu, Aeroportul Someşeni) şi scotocirea terenului şi urmărirea infractorilor ce se sustrag de la urmărirea penală, precum şi contribuţia la îndeplinirea sarcinilor de pază şi ordine în patrule de însoţire a miliţiei în oraşe sau oriunde se aprecia necesar. Practic, datorită obiectivelor şi sarcinilor dispersate, Batalionul nu avea mai mult de o companie în cazarmă, iar clujenii au putut aprecia „forţa umană a acestei unităţi” admirând aproape zilnic 1 până la 3 plutoane de tineri militari care mărşăluiau spre şi de la câmpul de instrucţie pe itinerariul străzilor Dorobanţi – Avram Iancu – Clinicilor – Calea Moţilor şi retur, având întotdeauna asupra lor armamentul din dotare (pistoale mitralieră), precum şi echipamentul complet, inclusiv materialul de instrucţie. Faţă de această situaţie, avându-se în vedere că în cazuri excepţionale, cum a fost cel de alarmare începând cu data de 17 decembrie 1989, dar pentru M.I. încă înainte de cel de-al XIV-lea Congres al P. C. R., o bună parte din efective a fost folosită pentru întărirea pazei şi crearea dispozitivelor de apărare a cazărmilor, iar o altă parte lucra în gospodăria ajutătoare (unităţile fiind obligate ca, uneori în proporţie de 50%, să se aprovizioneze din gospodăria proprie), se poate deduce că practic oraşul Cluj în ziua de 21 decembrie 1989 dispunea de 200 – 300 de persoane la dispoziţia Inspectoratului judeţean al M. I. care să poată fi folosite la acţiunile directe de blocare, anihilare şi reprimare a zecilor de mii de participanţi la manifestările revoluţionare.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că atât Securitatea, dar mai ales Miliţia şi trupele de Securitate, dispuneau de mijloace tehnice de investigare şi informare rudimentare şi învechite şi care nu puteau fi folosite decât la persoană sau, în cel mai bun caz, la grupuri de persoane. Astfel, Securitatea, pe lângă informarea directă de la lucrător la informator (activitate deloc de neglijat), folosea din plin informarea prin interceptarea convorbirilor telefonice şi din diverse încăperi, activitate asigurată tehnic de un grup de câţiva lucrători şi alţi câţiva care realizau sinteza convorbirilor şi o prezentau şefilor ierarhici pentru a dispune. Din câte îmi aduc aminte, serviciul tehnic ocupat cu aceste probleme era format la Securitatea din Cluj din 11 sau 17 persoane iar în teritoriu, la birourile orăşeneşti (Turda, Dej, Gherla, Huedin), doar una sau două persoane aveau această sarcină. Aceste mijloace erau de regulă folosite la persoane anterior stabilite, care creau suspiciuni cu privire la comportamentul social-politic şi despre care informativ erau culese date că ar prezenta (prin supraveghere tehnică) interes pentru munca de securitate. În raport cu numărul unor atari persoane, posibilităţile tehnice erau totuşi reduse, de aceea, sau şi de aceea, în rapoartele-informări făcute organelor de partid judeţene nu au fost sesizate decât unele nemulţumiri de ordin economic al unor persoane sau grupuri de persoane din instituţii şi unităţi economice. Menţionez, pentru a demonstra capacitatea sau incapacitatea Securităţii Cluj, următorul fapt: prin 16 decembrie 1989 Securitatea a aflat că printre studenţi se vorbeşte ca în 17 decembrie 1989 să se iasă în Piaţa Libertăţii, pentru a se demonstra ataşamentul faţă de manifestările revoluţionare din Timişoara. Semnalând câţiva studenţi care păreau a fi agitatori, după 18 decembrie, când studenţilor li s-a acordat mai repede vacanţa de iarnă, tocmai pentru a-i dispersa, Securitatea din Cluj i-a căutat la cămin, la domiciliu, în oraş; unul din aceştia, pe care însă nu l-au găsit decât în 21.12.1989 când l-au reţinut şi l-au condus la sediu, a fost anchetat cu privire la plănuitele manifestări studenţeşti. Întrucât nu au găsit suficiente motive de reţinere, după câteva ore l-au lăsat liber, nu mai înainte de a-l obliga să-şi ia angajamentul că va informa Securitatea cu tot ce va afla în deplasarea pe care acesta urma să o facă cu o trupă artistică studenţească în altă localitate. Evenimentele ulterioare nu au mai dat prilejul ca informatorul ad hoc să fie chemat la raport. În etapa premergătoare, precum şi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, nu am cunoscut şi nici ulterior nu am aflat să se fi folosit mijloace de investigaţie radio sau goniometrice de către Securitate în legătură cu aceste evenimente.

Ca dotare artileristică în decembrie 1989, Securitatea poseda, pentru fiecare cadru, câte un pistol „Carpaţi”, un număr, variabil de la unitate la unitate, de pistoale mitralieră, în funcţie de numărul de persoane ce încadrau unităţile antiteroriste, câteva puşti semiautomate cu lunetă şi, la Securitatea din Cluj, 2 mitraliere. O parte din acest armament intra în dotarea celor doua A.B.I.-uri (Automobile Blindate de Infanterie) pe care Inspectoratul judeţean de Securitate Cluj le deţinea în decembrie 1989. Şi încă ceva, mai ales la serviciul de filaj care a fost ocupat de către revoluţionari şi alte persoane încă din după-masa zilei de 22 decembrie 1989, s-a găsit o destul de bogată garderobă cu îmbrăcăminte diversă, inclusiv uniforme, truse de machiaj, peruci, bărbi şi mustăţi false, diferite aparate de fotografiat, de filmat şi genţi ce puteau disimula asemenea aparatură pentru fixarea în ascuns a imaginii. La sediul Serviciului de Filaj nu au fost descoperite mijloace artileristice, altele decât pistoalele din dotarea personală a lucrătorilor. Miliţia avea în dotare pistoale „Carpaţi” pentru toate cadrele de ofiţeri şi subofiţeri, bastoane de cauciuc, câteva autoturisme de oraş şi teren, unul-două autobuze amenajate pentru transport persoane, unele prevăzute cu sisteme de siguranţă şi gratii. Trupele de securitate aveau armament individual, pistoale pentru cadre, pistoale mitralieră şi puşti mitralieră pentru militarii în termen, mitraliere pentru subunităţi, aruncătoare de grenade pentru unităţi şi autoturisme de teren şi autocamioane pentru transport persoane şi utilitare pentru activităţi gospodăreşti. Nu deţineau în mod precis T.A.B.-uri, tancuri, M.L.I.-uri sau alte mijloace blindate şi înzestrate cu armament greu, de tipul mitraliere de mare calibru, tunuri, aruncătoare etc. Subunităţile cu profil antiterorist aveau bastoane de cauciuc, unele cu şocuri electrice, scuturi şi căşti, precum şi armament individual. Pompierii deţineau tehnica specifică, din care cele mai spectaculoase erau maşinile înzestrate cu tunuri cu apă, iar cadrele şi militarii în termen aveau armamentul individual.

Totuşi, pentru înţelegerea deplină a acţiunilor şi motivaţiilor trupelor de Securitate, vă prezentăm câteva aspecte (mai concludente) din Ordinul Ministrului de Interne nr. 02600 din 5 iulie 1988. Acest document poartă menţiunea „Secret” şi este dat în scopul aprobării: „Instrucţiunilor privind măsurile ce trebuie luate de către organele şi unităţile Ministerului de Interne pentru creşterea capacităţii combative şi de intervenţie în scopul executării ferme a atribuţiilor date în competenţă, pentru asigurarea legalităţii şi ordinii de drept”. În Articolul nr. 2 al Ordinului 02600, semnat de Postelnicu, se precizează: „Inspectoratul General al Miliţiei, comandamente de armă, comandanţii unităţilor şi organelor de securitate şi de miliţie cu atribuţii pe această linie răspund de însuşirea şi aplicarea întocmai a instrucţiunilor, a concepţiei, modului de acţiune, metodelor şi mijloacelor de menţinere şi de restabilire a ordinii şi liniştii publice de către efectivele din subordine, în părţile ce le privesc”. În secţiunea „Dispoziţii generale” din cadrul capitolului „Instrucţiuni privind măsurile ce trebuie luate de către unităţile M.I.”, se vorbeşte din nou despre „ordine de drept”, de „mijloace, metode şi forme de acţiune”, pomenindu-se despre „lărgirea continuă a bazei de sprijin în rândul colectivelor de oameni ai muncii”…, adică despre mărirea numărului de informatori. (Ştim că vă răsucim cuţitul în rană spunându-vă că în toate ţările din jurul României – mai puţin ea însăşi, Ucraina, Rusia şi statele aparţinând C.S.I. –, listele cu informatori ai organelor de represiune au fost date pe mâna unei comisii care i-au scos pe tuşă pe aceia dintre ei care s-au infiltrat în funcţii importante în noile democraţii, dar trebuie să remarcăm acest lucru, mai ales după ce „am votat schimbarea” şi numai cu greu se face ceva în acest sens…). Scopul acestei „lărgiri a bazei de sprijin în rândul colectivelor de oameni ai muncii”? „Art. 2: Unităţile informativ-operative vor acţiona permanent şi cu prioritate pentru obţinerea de date şi informaţii cu privire la cauze şi împrejurări ce ar putea favoriza aparţia unor situaţii negative de natură să degenereze în acţiuni turbulente. Toate informaţiile referitoare la existenţa unor stări de lucru negative din obiective, medii şi locuri de interes operativ vor fi analizate de îndată, cu întreaga responsabilitate şi deplină implicare, de şefii unităţilor centrale de securitate şi de miliţie, de şefii inspectoratelor, ai securităţii şi miliţiilor judeţene (municipiul Bucureşti), asigurându-se informarea cu operativitate a organelor de partid şi a altor factori competenţi, urmărind în continuare cu perseverenţă, modul cum se acţionează pentru înlăturarea definitivă a cauzelor şi împrejurărilor care au generat situaţiile respective.” Capitolul I continuă cu încă cinci articole (până la articolul 7), pe care nu le cităm, din lipsă de relevanţă. Trecem la capitolul II, care cuprinde: „Atribuţiuni privind asigurarea  ordinii şi liniştii publice”. Articolul 8 al acestui capitol se ocupă de stabilirea celor care coordonează şi conduc „… într-o concepţie unitară, întreaga activitate de asigurare a ordinii şi liniştii publice pe raza teritorială de competenţă.” Articolul 9 se ocupă de ceea ce ar fi trebuit miliţienii să facă. Cităm: „… În cazurile în care se produc acte de dezordine, la ordinul şefului Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne (în cazul nostru: la ordinul generalului ŞERBĂNOIU, inspectorul-şef), unităţile de Miliţie participă cu subunităţile de intervenţie, independent sau în cooperare cu alte forţe la restabilirea ordinii şi liniştii publice, izolarea, reţinerea şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, în conformitate cu prevederile legii”. Parcurgând textul acestui articol nu pot să nu-mi amintesc scenele de agresivitate bestială a miliţienilor care au acţionat în dispozitivul de la Intercontinental în seara şi în noaptea de 21 decembrie 1989. Unde sunt aceşti miliţieni? Au fost cumva anchetaţi sau judecaţi? Au fost cumva trecuţi în rezervă? Nu. Cel mai interesant aspect din acest Ordin 02600 ni s-a părut însă ANEXA 4, care ne descrie dotarea trupelor de intervenţie, în conformitate cu acţiunile prevăzute în sus-pomenitul Ordin: „CAPITOLUL I: MUNIŢII – APARATURA ARTILERISTICĂ: 1. Arma de vânătoare calibru 12 mm – 2 bucăţi pentru plutonul de intervenţie, câte 5 bucăţi de fiecare batalion elevi pentru instrucţie şi antrenament; 2. Pumnal cu lama rabatabilă: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; câte 20 bucăţi de fiecare batalion elevi pentru instrucţie şi antrenament; 3. Cătuşe pentru mâini: 8 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; 4. Cartuş calibru 12 mm cu efect lacrimogen: 100 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; câte 10 bucăţi de fiecare batalion elevi pentru instrucţie şi antrenament; 5. Binoclu: 1 cpl. pentru plutonul de intervenţie. CAPITOLUL II: GENIU – CHIMIC: 1. Baston cu şoc electric: 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; câte 5 bucăţi de fiecare batalion de elevi pentru instruire şi antrenament; 2. Cască cu vizor: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; câte 10 de fiecare batalion de elevi pentru instrire şi antrenament; 3. Scut individual de protecţie: câte 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie (de aceea era „individual”, ca să fie câte 5 bucăţi la cel puţin 20 de oameni!); câte 10 de fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 4. Mănuşi speciale pentru auto-apărare (din piele groasă şi umplute cu bile de plumb în zona de impact a pumnului cu faţa eventualului recalcitrant): câte 1 pereche pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; câte 10 perechi de fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 5. Lanterna de buzunar: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; 6. Scara de căţărare: 1 bucată pentru plutonul de intervenţie; câte 1 bucată de fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 7. Pulverizator de gaze lacrimogene: 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; câte 10 bucăţi de fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 8. Grenade de mână fumigen-lacrimogene: 50 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; câte 5 bucăţi de fiecare batalion elevi pentru instrucţie şi antrenament. CAPITOLUL III: TEHNICA SPECIALĂ FOTO: 1. Aparat foto 35 mm: 1 cpl. pentru plutonul de intervenţie; 2. Lampa electronică blitz: 1 bucată pentru plutonul de intervenţie. CAPITOLUL IV: MIJLOACE DE TRANSMISIUNI: 1. Radiotelefon portabil de 0,5 w: 5 bucăţi pentru plutonul de intervenţie; 2. Redresor pentru încărcat baterii R.T.P.: 1 bucată pentru plutonul de intervenţie; 3. Amplificator voce portabil: 1 bucată pentru plutonul de intervenţie. CAPITOLUL V: MIJLOACE DE TRANSPORT: 1. Autospeciala pentru intervenţie: 1 cpl. pentru plutonul de intervenţie. CAPITOLUL VI: ECHIPAMENT: 1. Combinezon special A1 pentru vară / A2 pentru iarnă: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; câte 10 bucăţi la fiecare batalion elevi pentru instruire şi antrenament; 2. Baston de cauciuc: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie care nu are în dotare baston cu şoc electric; 3. Bocanci tip trupă (ghete): câte 1 pereche pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; 4. Trening: câte 1 bucată pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie; 5. Pantofi (ghete) pentru antrenament: câte 1 pereche pentru fiecare militar din plutonul de intervenţie.”

Faţă de această situaţie, era clar că Inspectoratul judeţean al M. I. nu mai putea să constituie forţa de prim rang în represiunea unei stări social-politice de anvergura celei din decembrie 1989, şi acest lucru îl ştiau toţi cei care formau Comitetul  Judeţean de Apărare, cu atât mai mult generalul Iulian Topliceanu care, în consecinţă, şi-a asumat acest rol atât în zilele de 21-22 decembrie 1989 (până la fuga dictatorilor) cât şi după aceea în postura de apărător al Revoluţiei şi al ordinei de drept din zona de competenţă.

Cuprins de „măreţia” acestor sarcini, vom vedea cum a acţionat acest comandant, în special în zilele de 21-22 decembrie 1989, dar şi după aceea, însă, până atunci, cred că este mai nimerit să continuăm cu:

Ce ştia Armata, Marile Unităţi Militare şi Unităţile Militare aparţinând M.Ap.N. Armata beneficia de un sistem informaţional dintre cele mai bine puse la punct, atât în ce priveşte conţinutul până în detaliu, cât şi ca rază de referinţă. Astfel D.I.A. – Direcţia de Informaţii a Armatei – era un organism specializat atât pentru informaţiile interne, cât şi pentru informaţiile externe. Capacitatea de lucru şi informare a acestui organism nu intră în preocupările prezentei lucrări, cu o singură excepţie, şi anume subordonarea pe care o aveau faţă de aceasta unităţile de Cercetare în adâncime şi Diversiune existente la data respectivă în structura Armatei a IV-a. Cât rău sau bine au făcut aceste unităţi în timpul şi după evenimentele din Decembrie 1989, trebuie să facă obiectul unei cercetări specifice, întrucât, până în prezent, despre activitatea acestora nu au răzbătut decât sumare semnale, totul păstrându-se într-o deplină discreţie. Puţinele date pe care, din imprudenţă, cred, unii le-au scăpat nu sunt de natură să confirme o activitate pozitivă, ci dimpotrivă. Aşa, de pildă, în lucrarea Institutului de Istorie şi Teorie Militară intitulată Armata română în Revoluţia din Decembrie 1989 – studiu documentar preliminar –, lucrare a şase autori, sub coordonarea general locotenent (r) profesor doctor Costache Codrescu, în partea „Jurnal sinteză”, la pag. 45, alin. 4, se spune: „Ca urmare a evoluţiei situaţiei din municipiu (Timişoara – n.n.) la orele 21.45 general maior Ştefan Guşă a ordonat o serie de modificări ale dispozitivelor şi redislocări ale efectivelor. A comunicat că în ziua de 18.12.1989 va sosi la Timişoara un detaşament de cercetaşi din UM 01171 Buzău cu care se va ţine legătura prin telefonul de oraş folosindu-se parola «Sunt Ionescu 1»„. În cadrul aceluiaşi capitol, la pagina 50, aliniatul 1, se menţionează: „La orele 09.00 general maior Ştefan Guşă a ordonat ca grupuri de cercetaşi din detaşamentul trimis de UM 01171 Buzău să pătrundă în intreprinderile industriale pentru a constata care este starea de spirit a muncitorilor, dacă aceştia preconizează să organizeze acţiuni protestatare de amploare şi împotriva unităţilor militare. Cercetaşii au pătruns în intreprinderile „Azur”, „Elba”, „Solventul”, „6 Martie” sub acoperire conspirativă (în civil) şi au desfăşurat activităţi de informare. La intreprinderea „6 Martie” locotenentul major Stelian Buligescu a fost descoperit de muncitori şi predat prin organele de securitate generalului maior Macri care, după ce l-a legitimat, i-a permis înapoierea la bază. La întreprinderea de autoturisme, soldatul Viorel Teroiu a fost, de asemenea, descoperit şi predat ofiţerului de securitate, care l-a trimis la bază.”. Lucrarea nu face nici o menţiune dacă cei prinşi de muncitori au fost sau nu catalogaţi de aceştia drept „terorişti”. Şi nici nu face vreo apreciere asupra faptului că au fost predaţi Securităţii, despre care, în aprecierile ulterioare, se susţine că a zămislit teroriştii de care Armata a apărat populaţia până când au căzut mai multe victime decât în zilele de 21 şi 22 decembrie şi că această Securitate le-a permis reîntoarcerea la „bază”, despre care nici măcar nu se pomeneşte unde s-ar fi aflat. Această „bază” (conspirativă) era creată undeva în oraş (la fel ca şi la Sibiu) şi nici azi nu se ştie unde anume era localizată. Pentru că este clar, din cele relatate mai sus, că cu acest detaşament unităţile nu luau legătură decât numai prin telefoanele de oraş.

În lucrare se pomeneşte despre faptul că „cercetaşii” au fost trimişi să „inspecteze” şi spitalele în care erau internate victimele rezultate în urma intervenţiei forţelor de ordine (fapt relatat şi de dl. senator independent Sergiu Nicolaescu în cartea Sergiu Nicolaescu acuză). Pentru acest lucru, în legătură cu Evenimentele din Decembrie 1989 şi eventuala implicare a structurilor D.I.A. în anumite acţiuni neelucidate ale acestora, precum şi cu mentalitatea unor persoane „în uniformă” privind atitudinea „umană” în acea perioadă, dorim să reproducem câteva aspecte din Raportul Comisiei de analiză a evenimentelor petrecute în unităţile sanitare din municipiul Timişoara în perioada 16 – 22 Decembrie 1989. Aceste descrieri privesc în primul rând organele de Securitate şi „ajutoarele” lor, care au fost, în principal, elementele răspunzătoare de producerea acestor fapte. În acest sens, sunt relevante răspunsurile formulate de către Comisie la câteva dintre întrebări. Astfel: „I. Dacă personalul medico-sanitar şi-a făcut datoria? Răspunsul este categoric afirmativ şi motivat de fapte: (…) O excepţie temporară a constituit-o Spitalul Militar, care şi-a închis porţile pentru civili în 17 şi 18 decembrie, încât rănitul Miroslav Todorov a sângerat lângă poarta spitalului, decedând ulterior, iar rănitul Bărbat Vasile a fost evacuat în stare de şoc, de pe masa de operaţie, şi îndrumat la Spitalul Judeţean şi salvat, spre norocul lui. În oraşul Timişoara au fost 119 morţi şi 485 răniţi care au necesitat îngrijiri medicale. II. Au fost audiaţi răniţii în spital? Răspunsul este afirmativ, răniţii au fost anchetaţi în ziua de 18 decembrie în Spitalul Judeţean, Clinicile I şi II Chirurgie, la presiunea organelor de securitate: colonelul Traian Sima, comandantul securităţii judeţene, căpitanul Grui, securistul spitalului judeţean, şi colonelul Filip Teodorescu din Bucureşti (care i-a comunicat doctorului Golea, directorul spitalului, în ziua de 18 decembrie ora 14, această intenţie. Dr. Golea îşi dă avizul cu următoarele condiţii: ancheta să se efectueze în ziua de 19, spre a se îndepărta de data rănirii; să se facă cu avizul şefului de secţie şi în prezenţa unui cadru medical. Cei 8 anchetatori şi-au început activitatea imediat, după ce trecuseră şi pe la cabinetul conf. dr. Ignat. Au existat şefi de secţie care au refuzat ( dr. Constantin Costea de la Clinica Neurochirurgie); alte secţii au folosit alte metode: Clinica Ortopedie „nu a găsit” o cameră, spitalul CFR a făcut înregistrări fictive, Clinicile Noi au drogat bolnavii, neputându-se comunica cu ei. Răniţii nu au fost maltrataţi. Temeiul anchetei l-a constituit afirmaţia că răniţii au statut de deţinuţi politici (Moţ, prim-secretar municipal, Florea, secretar judeţean cu probleme organizatorice, Manta, instructor C.C.). III. Ştergerea urmelor. Se pare că a fost mobilul cel mai important al organelor de represiune şi al colaboratorilor lor din Spitalul Judeţean, şi a fost foarte bine organizat. 1. Sustragerea documentelor: s-a realizat progresiv, în raport cu importanţa lor: –  în noaptea de 17 spre 18 decembrie, în jurul orei 24, a fost ridicat registrul de la cabinetul ambulanţă chirurgie, de către dr. Golea, la solicitarea ofiţerilor de securitate Ghircoiaş, Obăgilă şi Deheleanu, care se aflau în cabinetul conf. dr. P. Ignat. În acest registru se nota orice intrare pe uşa cabinetului, viu sau mort, încât s-ar fi putut cunoaşte starea în care fusese adus un rănit, viu sau mort, şi s-ar fi evitat întrebarea dacă unii dintre răniţi au fost asasinaţi ulterior; în jurul orei 4 s-a ridicat registrul de la biroul internări. Din acest registru am fi putut afla cine şi unde a fost internat, întrucât foaia de observaţie nu se întocmeşte decât celor vii; în dimineaţa de 19 decembrie, col. Ghircoiaş solicită dr. Golea, din dispoziţia generalului Nuţă, şi restul documentelor, care sunt adunate prin intermediul asistentelor-şefe: registrul de internare secţie, foile de observaţie, registrele de operaţie, registrul de mişcare al bolnavilor, în total 12 caiete. Singurele documente care au scăpat furiei au fost rapoartele de gardă de pe secţie. Practic au dispărut toate evidenţele. Col. Ghircoiaş promisese dr. Golea că le va aduce a doua zi, dar nu a fost să fie aşa. În 21 decembrie când se profila căderea regimului, generalul Nuţă îi ordonă lui Ghircoiaş să le ardă, ceea ce el nu face, extrăgând câteva notiţe, documentele fiind arse mai târziu de un alt ofiţer. 2. Furtul cadavrelor. Trebuiau să dispară şi urmele cele mai acuzatoare: cadavrele. În seara de 18 decembrie generalul Nuţă stabileşte sarcini precise: col. Ghircoiaş să „să selecteze cadavrele”; Deheleanu Ion să asigure vehicolul de transport; Corpodeanu să desemneze echipa de lucru. Preparativele au avut loc în aceeaşi zi, sub directa supraveghere a procurorului şef adjunct Gheorghe Diaconescu, care este prezent la ora 8 la dr. Novac, directoarea secţiei sanitare; ora 9: spitalul este înconjurat de trupe (militari, miliţieni, securişti) care interzic orice intrare în clădire, cu excepţia personalului, legitimat de un salariat; ora 10: generalii Nuţă şi Mihale sunt văzuţi în holul spitalului însoţiţi de alte 10 persoane; ora 11: soseşte o echipă de verificare a celor decedaţi, compusă din cinci procurori şi personal ajutător; ora 14: sunt aduşi în morgă de către autopsierul Traian Bodonea saci de nylon; ora 17: procurorul şef adjunct Gheorghe Diaconescu, împreună cu dr. Novac, fac o ultimă vizită la morgă şi asistenta-şefă de la urgenţă, Stela Giovan, care-i însoţea, depune cheia la biroul de internări, unde-i era locul; ora 18: dr. Golea ridică cheia morgii de la biroul internări; ora 23: Ghircoiaş şi Corpodean cer dr. Golea să deschidă morga, ceea ce acesta face. Între orele 1,30 – 4,15 au fost ridicate cele 43 de cadavre, fiind încărcate într-o dubă autofrigorifică. Operaţiunea s-a desfăşurat în prezenţa dr. Golea şi a col. Ghircoiaş, care bifau pe liste. Nu se ştie care a fost criteriul de selecţie, fiindcă unele cadavre nu au fost ridicate. Pentru a se asigura discreţie, la ferestre s-au pus pături, iar lumina din curte a fost stinsă. De notat că morga Medicinei judiciare nu aparţine spitalului, ci Medicinei legale, încât prezenţa dr. Golea nu se justifică. Cele 43 cadavre au fost arse la Bucureşti, iar cenuşa lor aruncată într-o gură de canal. 3. Hainele decedaţilor şi răniţilor nu au fost protejate. Hainele ar fi putut fi o bună sursă de informaţie, dar ele constituiau urme, deci trebuiau să fie făcute inofensive. Adunate la întâmplare, în saci de nylon, şi depuse iniţial la garderoba spitalului, au fost mutate în diferite locuri, apoi predate Procuraturii în 4 – 5 ianuarie 1990 şi, readuse la nivelul spitalului, spălate, la începutul lunii februarie. Deveniseră inofensive. Cu ocazia mutării lor dintr-o boxă în alta, martorul Vasiliu Mihai declară că în ziua de 23 decembrie 1989 a numărat 23 saci de nylon lungi de 2,5 metri plini cu haine. Dintre aceştia, 2 – 3 erau plini cu haine militare, 1 cu bocanci (8 – 10 perechi) şi 1 cu centuri. Sacii purtau etichete cu 17 – 18 decembrie. De notat că în noaptea de 17/18 decembrie, fochistul Husar a ars un sac cu haine militare în crematoriul spitalului, sub ameninţarea cu arma de către un militar. Există şi alte mărturii că, în curtea spitalului, s-au văzut urme de haine militare arse. Efectele militare, veston, cămaşă, maieu, purtau găuri la acelaşi nivel (torace), sugerând prin asta acelaşi mod de ucidere. Să fie vorba de ceea ce se zvonea  că militarii care au refuzat să tragă au fost ucişi de şefii lor? Asta cu atât mai mult, cu cât în scriptele noastre nu figurează decât târziu militari internaţi sau aduşi morţi. O dată cu hainele au dispărut şi valorile aflate asupra morţilor şi răniţilor, de asemenea probe de identificare. 4. Lista celor prezenţi în noaptea de 17/18 decembrie în spital. Mai rămâneau martorii vii, cei care văzuseră ce se întâmplase. Trebuiau şi aceştia, într-un fel, neutralizaţi. De aceea s-a cerut lista celor prezenţi în noaptea respectivă (nu şi a celor absenţi). (…). IV. Cazuri-problemă. Zvonuri că în spital au fost asasinaţi unii răniţi circulau intens. Unele familii s-au adresat Asociaţiei „17 Decembrie”, solicitând informaţii privind împrejurările în care au murit în spital unii răniţi. Comisia a făcut cercetări în această direcţie într-un număr mic de cazuri. 1. Cazul Remus Tăşală. Rănit în ziua de 17 decembrie, ora 17, în Piaţa 700, se deplasează însoţit de 6 prieteni la Clinica Oftalmologică, la circa 200 metri de locul accidentului. Acolo i se constată o plagă superficială latero-cervicală. Este înregistrat, pansat şi îndrumat la Spitalul Judeţean, de către medicul de gardă, însoţit fiind în continuare de prieteni. Aceştia pleacă apoi liniştiţi, fiindcă li s-a spus la Spitalul Judeţean că este în afara oricărui pericol. Este găsit mort în morga spitalului, în 22 decembrie. Prezenta o plagă împuşcată în frunte, plagă care se observă şi pe o fotografie făcută cu ocazia înmormântării. Doi dintre prietenii care l-au însoţit la Clinica Oftalmologică, apoi la Spitalul Judeţean şi în final la înmormântare, sunt siguri că nu avea acea plagă. Certificatul medico-legal notează că moartea a fost violentă, ca urmare a unei plăgi cranio-cerebrale prin împuşcare, prezentând cele două orificii de intrare şi ieşire a glonţului. De altfel, este greu de acceptat că un rănit cu o asemenea plagă s-ar mai fi plimbat prin oraş, cum sugerează un medic primar chirurg într-un articol publicat, referitor la caz. Un brancardier, colocatar, care cu siguranţă cunoştea mai multe, a fost găsit mort într-un şanţ în februarie 1990. 2. Cazul Dumitru-Doru Gârjoabă. Rănit în faţa Catedralei Metropolitane în seara zilei de 17 decembrie, un prieten care era cu el constată o plagă împuşcată la şoldul stâng şi-l transportă la Spitalul Judeţean. În ziua de 18, soţia, asistentă medicală, reuşeşte să vadă lista morţilor, la biroul de internări, şi soţul nu figura pe această listă. Nu poate pătrunde în spital decât în 22 decembrie (joi). La etajul III are loc o discuţie cu conf. Ignat, care întreabă „pe cine căutaţi”. Pe Gârjoabă. A, pe Doru, eu l-am operat – şi se îndreaptă spre un salon, unde probabil ştia că se află. O soră îi atrage atenţia că rănitul acesta nu se află acolo. De faţă la discuţie erau: părinţii lui Gârjoabă (tata, mama), doi fraţi ai lui Gârjoabă, soţia lui şi părinţii acesteia. De asemenea dr. Onisei. Asistenta şefă de la urgenţă, Stela Gilovan, declară că a văzut foaia de observaţie în care era trecută adresa părinţilor lui, nu cea de pe buletin, dovadă că la internare Gârjoabă era viu şi cooperant. Dr. Onisei declară de asemenea că a văzut foaia de observaţie. O asistentă de pe secţie, Mehringer, îşi aminteşte că i-a văzut numele scris pe o listă, ca figurând în salonul 11. O bolnavă de pe secţie care asista la discuţie şi-l amintea că urmărea şi el, de după o perdea, când erau ridicate cadavrele, în noaptea de 18/19 decembrie. Un alt rănit, Mihai Cojocaru, declară că a stat în salonul 28 cu Doru, care era rănit la şold, şi ultima dată l-a văzut marţi 19 decembrie. În 18 ianuarie 1990, Codruţ Dagoe, şef administrativ al Spitalului Judeţean, a prezentat procurorului Man (de faţă fiind şi mama lui Gârjoabă), legitimaţia de serviciu a acestuia, care căzuse din hainele aflate la garderoba spitalului. La garderoba spitalului nu se duc decât hainele celor internaţi, deci Gârjoabă a fost viu şi internat. Şi a dispărut fără urmă, negându-se iniţial existenţa lui. Din datele de care dispunem este greu de stabilit adevărul, adică cum şi în ce împrejurări şi mai ales din ce motive a dispărut. Ne-am pus speranţa într-un ultim document: raportul de gardă al secţiei, care din întâmplare nu fusese ridicat şi în care se nominalizează şi internările. Dar, surpriză, fila din 17 spre 18 decembrie lipseşte. Dar există suficiente probe care atestă că a fost internat. 3. Cazul Ion Măria. Rănită în maşină printr-un glonţ tras prin parbriz (am văzut fotografia) la umăr, este adusă cu aceeaşi maşina  la Spitalul Judeţean, de către soţ. Coboară singură din maşină, se suie pe targă singură. Asistenta Ana Calo declară că atunci când a dezbrăcat-o, înainte de operaţie, avea o plagă la umărul stâng (aceeaşi declaraţie a dat şi la procuratură). Soţul declară că, atunci când a ridicat-o de la morgă, avea plăgi împuşcate în zona feţei. Cazul se află în ancheta procuraturii. (…) V. Se poate imputa ceva personalului medico-sanitar? (…) Comisia a apreciat la acest capitol că următorii au colaborat cu organele de represiune: conf. dr. Petre Ignat, dr. Golea Ovidiu, dr. Rodica Novac, Ilie Anderca,  director administrativ  şi Ioan Aniţoiu, şef personal. Majoritatea erau funcţionari administrativi şi până la un punct nu se puteau sustrage colaborării cu organele de represiune, singurul fără vreo obligaţie fiind conf. dr. Ignat. (…)”

La Cluj, în după masa zilei de 21 decembrie 1989, lucrători din M.I., care făceau parte din dispozitivul instalat în Piaţa Mihai Viteazul, pe laturile cinematografului Republica, au oprit trei persoane îmbrăcate civil, a căror prezenţă li s-a părut suspectă, şi, la solicitarea pentru legitimare, aceştia au arătat o delegaţie din care rezulta că sunt ofiţeri în misiune, iar la brâu purtau pistoale, fapt ce i-a determinat pe lucrătorii M.I. să-i lase să-şi continue misiunea.

Deschidem aici o paranteză unde inserăm informaţii culese din presă, publicaţii sau discuţii particulare cu diverşi ofiţeri ai organelor statului, pomenite în această lucrare, cu privire la structurile informative existente în cadrul M.Ap.N., la acţiunile şi posibilităţile operative ale acestora în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Aceste informaţii le prezentăm cu reticenţa insuficientei documentări, chiar dacă în cea mai mare parte a lor ele sunt confirmate de câte două sau chiar mai multe surse. Centrul de Recuperare al Adevărului Istoric şi Fundaţia Academia Civică Filiala Cluj au făcut nenumărate demersuri pentru a obţine accesul la diverse surse de documentare, cum ar fi Arhiva M.Ap.N. şi, aflată în custodia primei, Arhiva Securităţii, dar nu am primit nici un răspuns, nici măcar unul de refuz. Am fost total ignoraţi, drept pentru care vă prezentăm notele făcute de noi pe marginea cazului: Direcţia de Informaţii a Armatei: serviciul secret al M.Ap.N. profilat pe culegerea de informaţii din domeniul militar, serviciu constituit în cadrul M.St.M. (Marele Stat Major al Armatei); În 1989 D.I.A. era condusă de către contra-amiralul Dinu Ştefan; D.I.A. raporta informativ: şefului Direcţiei, şefului M.St.M. (generalul Ştefan Guşe), ministrului Apărării (generalul Vasile Milea) şi şefului statului (Nicolae Ceauşescu); Componentele de bază ale D.I.A. (structurarea): Comanda D.I.A. şi şefii de compartimente; Serviciul de spionaj (informaţii) extern (numit şi Serviciul de Protocol şi Relaţii Externe cu alte Armate); Serviciul Informativ – Operativ („Reţeaua 246 – internă” se subordona acestui Serviciu); Unităţi de Cercetare Radio şi de Bruiaj Radioelectronic; Unităţi de Cercetare – Diversiune în adâncimea dispozitivului inamic (desant, paraşutat sau aeropurtat); Unităţi de Cercetare – Diversiune pe lângă Comandamentele fiecărei Armate (câte una pentru fiecare Armată);  – Dotarea D.I.A.: simulatoare de ţinte aeriene şi arme de foc; aparatură pentru bruiaj şi război radio-electronic; armament specific luptei de gherilă urbană; personal pregătit temeinic în activitatea de dezinformare-diversiune, având cunoştinţe detaliate despre: variantele de luptă ale Forţelor Armate în diverse situaţii limită (pregătite în timp de pace), dispozitivele ce se vor adopta de către aceste forţe, frecvenţele de lucru radio ale tuturor elementelor sistemului naţional de apărare, indicative, parole, comunicări codificate etc. Rezultă de aici că D.I.A. era capabilă în 1989 să ducă un război electronic total asupra Forţelor Armate Române. În fond, ce presupune acest război? Cunoaşterea numerelor de telefon ale Unităţilor Militare şi ale Marilor Unităţi Militare, precum şi numele, gradul, funcţia şi adresele unor cadre din Securitate şi Armată răspunzătoare de planurile operative. Or D.I.A., după cum am arătat, era în posesia acestor informaţii; Trupele de Cercetare – Diversiune: erau răspândite pe întreg teritoriul ţării, fiind capabile de mare mobilitate de acţiune; erau specializate în lupta de gherilă; erau organizaţi în grupuri de cercetare-diversiune (comando); executau misiuni de: cercetarea inamicului, obţinerea de informaţii şi date necesare comandamentelor trupelor proprii; dezorganizarea conducerii inamicului (neutralizarea şi distrugerea punctelor de comandă, întreruperea legăturilor telefonice, bruiajul radio-electronic, intoxicarea cu informaţii false); crearea unei stări de nesiguranţă în rândul inamicului (slăbirea moralului şi capacităţii de reacţie); inducerea în eroare a inamicului asupra intenţiilor reale ale trupelor proprii (acţiuni de diversiune); dezorganizare aprovizionării inamicului; atribuţiuni de instruire: misiuni de verificare a sistemului de pază şi securitate a unităţilor militare, a punctelor de comandă şi dispozitivului. logistica de care dispuneau pentru îndeplinirea misiunilor specifice: depozite secrete de armament şi muniţie; depozite secrete de alimente; mijloace de ducere a diversiunii; puncte de comandă conspirative; baze de plecare în acţiune; refugii; puncte de tranzit; documente false şi posibilităţi de înlocuire a acestora; posibilităţi de „legendare” (schimbarea identităţii, în scopul pătrunderilor ilegale în dispozitivele luate în lucru). „Planul pentru ducerea luptei de rezistenţă” se naşte în 1975-1976, în cadrul D.I.A. „Reţeaua 246 – internă”, subordonată compartimentului Informativ-Operativ al D.I.A. (Această „Reţea” organizează încă din timp de pace „nucleele de rezistenţă”, care nu sunt altceva decât grupe de gherilă şi rezistenţă, compuse din cadre de informaţii pe deplin conspirate. Reţeaua a funcţionat permanent, fără disfuncţii, atât în timpul, cât şi după evenimentele din 1989 şi, lucrul cel mai important, activitatea ei nu a fost niciodată verificată.) Şeful compartimentului informativ-operativ D.I.A. şi şef a ceea ce se numeşte generic „Reţeaua 246 -interne” sau „Nucleele de rezistenţă” era în decembrie 1989 colonelul Paul Şarpe. Acest colonel (avansat general maior şi numit în 1990 şef D.I.A. şi apoi ofiţer de legătură N.A.T.O.) a participat în 10 decembrie 1989, alături de colonelul Ioan Mircea Paşcu, ofiţer D.I.A. (avansat general maior, numit secretar de stat la M.Ap.N şi consilier al lui Ion Iliescu, devenind apoi, rând pe rând, parlamentar PSD şi ministru al Apărării Naţionale în legislatura 200-2004) şi maiorul Gheorghe Lungu, ofiţer D.I.A., şeful Biroului Special din cadrul D.I.A. (avansat după 1989 la gradul de general maior şi numit şef adjunct al Direcţiei Contraspionajului Militar), la Moscova, la un „colocviu pe tema securităţii în Balcani”. Important este faptul că în ziua de 22 decembrie 1989, ora 9.00, îl găsim pe acest ofiţer, alături de colonelul Nicolae Eftimescu, contraamiralul Ştefan Dinu, Mircea Dumitru şi maiorul Gheorghe Lungu, în sediul Marelui Stat Major, la o „discuţie” cu ataşatul militar U.R.S.S., colonelul Mihailov; În timpul evenimentelor de după 21 decembrie 1989 D.I.A. raporta informativ generalului Hortopan, generalului Stănculescu, generalului Eftimescu şi generalului Militaru (pe toţi aceşti generali îi găsim angrenaţi în ceea ce s-a numit ulteror „diversiunea securiştii – teroriştii”); Important este faptul că atât colonelul Aurel Dragomir (comandantul Şcolii Militare de ofiţeri activi „N. Bălcescu” şi comandant al Garnizoanei Sibiu, numit în funcţie o dată cu primul secretar al judeţului Sibiu, Nicu Ceauşescu, şi responsabil de măcelul produs la Sibiu sub comanda sa), cât şi locotenent-colonelul Viorel Bârloiu (comandantul garnizoanei Alba Iulia) au fost subordonaţii lui Hortopan, fiind foşti instructori U.T.C. la Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. În plus, Aurel Dragomir a deţinut şi funcţia de instructor U.T.C. în C.C. al P.C.R., secţia militară şi cea de ofiţer la Direcţia a V-a a Securităţii. Să fi fost el, de fapt, ofiţer D.I.A. sub acoperire? Direcţia a IV-a de Contrainformaţii Militar (C.I.) se subordona nemijlocit D.S.S. (Direcţia Securităţii Statului) şi avea atribuţii pe linia asigurării protecţiei informative a elementelor şi personalului din M.Ap.N., D.I.A. şi M.I.; Direcţia de Informaţii Externe (D.I.E.) subordonată D.S.S.; Serviciul de Informaţii Externe al D.I.A. (subordonat M.St.M) care folosea, în calitate de cadre acoperite, ataşaţii militari ai ambasadelor; Direcţia de Înzestrare a Armatei, care a fost condusă între anii 1960 – 1980 de către generalul Vasile Ionel (consilier al preşedintelui Ion Iliescu), apoi din 1980 şi până în 1989 de către generalul V. A. Stănculescu, se ocupa în principal de vânzarea armamentului către ţările lumii a treia (fiind o profitabilă sursă de venituri pentru clanul Ceauşescu, în fond România situându-se, la acea dată, printre exportatorii principali de armament în lume); L pp. 34-35 din Raportul S.R.I. cu privire la evenimentele din decembrie 1989, se scrie: „Date obţinute din mediul militar afirmă că în ziua de 22 decembrie 1989, după orele 18.00, în sediul Marelui Stat Major, unde se afla concentrat un mare număr de ofiţeri, maiorul Gheorghe Nicolaescu şi maiorul Jilavu (ambii din Serviciul de Protocol) intrau din oră în oră în cabinetul generalului V. A. Stănculescu (şeful Direcţiei de Înzestrare a Armatei), unde se aflau şi contraamiralul Dinu, iar la ieşire se adresau celor aflaţi în anticameră, oferindu-le informaţii de genul: «Se va deschide foc asupra elicopterelor care vin dinspre vest…», «Combinatul petrochimic din Piteşti a fost atacat de terorişti», «Blindate venind dinspre târgovişte vor ataca Bucureştiul», «Sibiul este înecat în sânge de către Securitate», stârnind panică în rândul cadrelor care îi auzeau. La colportarea acestor zvonuri a contribuit şi colonelul Traian Ivaşcu, tot din Serviciul de Protocol”. Din acelaşi Raport, mai cităm: Maiorul Daniel Groza din U.M. 01955 Timişoara a ştanţat numere de înmatriculare false pentru a ascunde apartenenţa la armată a autoturismelor ce s-au folosit în Timişoara în cazul operaţiunilor din decembrie 1989 (numere de înmatriculare pentru judeţul Alba); Căpitanul Ilie Nicolae şi căpitanul Vasilică Gheorghe din U.M. 01024 Timişoara au folosit, în acţiunea de culegere a informaţiilor, un autoturism al Comandamentului Diviziei 18 Mc. „Decebal” şi o maşină proprietate personală, ambele cu numere false, şi au declarat (în cadrul audierilor din procesele de la Timişoara), fără să specifice dacă au fost victime, că au făcut uz de armă; Maiorul Constantin Judele, şef al cercetării la U.M. 01024 Timişoara (Comandamentul Diviziei 18 Mc. „Decebal”), acţionând la ordinul lt. col. Constantin Zenca, şeful de Stat Major, a condus diversiunea de la Inspectoratul Judeţean al M.I. Timiş (acreditarea în opinia publică a ideii că securiştii şi militarii recurg la acţiuni teroriste împotriva populaţiei civile şi a Armatei). În 26 decembrie 1989, maiorul Judele, însoţit de doi subordonaţi îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri M.Ap.N., sub ameninţarea armelor, au obţinut de la recepţia hotelului „Timişoara” cheile de la trei camere, de unde au executat foc în direcţia Operei (unde staţiona o unitate de tancuri) şi spre Comandamentul Militar Judeţean. Ulterior, au încercat să-şi acopere urmele incendiind o cameră de hotel. Mr. Judele a fugit în străinătate, împreună cu lt. Florin Iaru (fost U.S.L.A.); Cazul lt. col, D.I.A. Constantin Vasile (şocat psihic): legendat drept mr. Ionaşcu, pătrunde în T.V.R.  şi încearcă să-l înjunghie pe generalul Tudor (şeful Comisiei Militare) şi îl răneşte pe fostul director general adjunct al T.V.R. (Puşcaş). În bagaje (mărturia lui Dan Marţian) i s-au găsit mai multe pistoale şi o trusă de pumnale. Raportul S.R.I.: „În perioada 22 decembrie 1989 – 6 ianuarie 1990, la Institutul Medico-Legal Bucureşti au fost aduse persoane decedate prin împuşcare, despre care personalul militar şi medical din institut afirma că sunt terorişti, asupra cărora s-au găsit arme de foc şi albe (unele total diferite de tipurile din dotarea Forţelor Armate obişnuite) şi muniţie; documente deosebite (paşapoarte şi legitimaţii în alb ori pe care figurau nume, locuri de muncă şi funcţii ce nu corespundeau realităţii; buletine false (în care datele nu corespundeau cu cele din celelalte documente); îmbrăcăminte deosebită: căşti de protecţie kaki, combinezoane kaki (căptuşite cu blană de miel), pulovere de tip militar, de culoare kaki sau albastră, lenjerie de corp chinezească, cizme cu carâmb scurt, care se închideau lateral cu ajutorul unei singure catarame, total diferite de cele militare (îmbrăcămintea era vizibil nouă şi nu era murdară); medicamente despre care medicii din I.M.L. Bucureşti afirmau că au efecte stimulative şi de creştere a forţei şi capacităţii de rezistenţă. Conform relatărilor, asupra acestora se trăsese cu armament greu, mitraliere de 12,5 mm, «erau făcuţi praf», iar cadavrelor, după dezechipare şi ridicarea armamentului şi documentelor de identificare, li se aplica un regim special faţă de ceilalţi morţi,  respectiv erau introduşi într-o sală diferită de cea în care erau introduşi morţii «obişnuiţi», sală ce era păzită cu stricteţe de militari ai M.Ap.N. şi în care nu aveau acces decât un număr limitat de persoane: prof. dr. Beliş Victor, şeful Institutului; procurorul Vasiliu Eugen, cadrele de la Criminalistică (cinci ofiţeri superiori); autopsierul şef şi câteva persoane despre care s-a afirmat că ar fi fost ofiţeri M.Ap.N. Fotografiile acestor morţi nu au fost expuse, aşa cum se proceda în cazul celorlalţi (care nu aveau asupra lor acte), pe afişierul de la intrarea în Institut, în vederea identificării de către rude sau eventuale cunoştinţe, iar în sala respectivă nu era permisă intrarea celor veniţi să recunoască decedaţii, celor din sistemul de pază atrăgându-li-se atenţia că din această încăpere nu era permisă scoaterea nici unui cadavru fără ştirea celor de la Procuratură sau a cadrelor de la Criminalistică. Armamentul şi muniţia ridicată erau predate ofiţerului de serviciu din U.M. 01046 Bucureşti, iar actele în alb erau preluate de către procuror. Cadavrele erau întotdeauna aduse de maşini militare şi însoţite de ofiţeri M.Ap.N., iar întocmirea documentelor de predare se realiza într-un birou în care nu intrau decât aducătorii, procurorul, criminaliştii şi medicul de gardă”.

Să revenim la sistemul informaţional. Armata avea în structura sa, mergând ierarhic de la unele unităţi (în special din zona graniţei) şi până în Minister, subunităţi distincte, strict specializate în ascultare şi cercetare radio, care acopereau tot teritoriul ţării, inclusiv zonele limitrofe şi chiar îndepărtate. La nivelul Armatei a IV-a, sub comanda generalului colonel Iulian Topliceanu, funcţiona un pluton de subofiţeri femei, cu calitatea de operatoare în acest serviciu. Bazându-se pe existenţa acestei structuri, s-a afirmat ulterior că în zilele premergătoare evenimentelor, în timpul lor, dar şi după, s-a constatat o intensificare a activităţii radio la graniţele cu România. Armata deţinea apoi unităţi de radiolocaţie dotate cu aparatură prin care se putea efectua cercetarea aeriană până la mari distanţe în afara graniţelor. Acestea însă – cel puţin din afirmaţiile publice făcute de diverşi reprezentanţi ai armatei – nu au decelat activităţi deosebite peste graniţele ţării. În schimb subunităţile de radiolocaţie de pe lângă unităţi de artilerie AA, afirmativ au constatat multitudini de ţinte (fie ele false sau simulate), care „atacau” izolat sau în valuri diferite obiective şi care, astfel, au motivat impresionanta canonadă de artilerie, inclusiv rachete sol-aer. Aceste trageri nu au dus decât la căderea, se pare, a unui singur elicopter amic, şi acela doborât cu puşca la Otopeni.

La Cluj, în seara zilei de 23 decembrie 1989, unitatea de artilerie A.A. din Floreşti a tras, ca urmare a „ţintelor duşmane apărute pe radarurile unităţii”, câteva zeci de lovituri de tun, inclusiv foc de baraj, şi două rachete sol-aer. În acelaşi timp, pe radarele de la aeroport nu s-a prins nimic, cum nimic nu a fost semnalat nici pe cele ale unităţii de radiolocaţie, situată doar cu câteva zeci de km mai departe, la Muntele Mare. De menţionat că în aceeaşi noapte, din spirit patriotic şi încălcând normele de serviciu, radarul Staţiei Meteo, situat în cartierul Gruia şi aflat, în linie directă, la mai puţin de 2 km, de cele ale unităţii din Floreşti, nu a prins nici o ţintă care să justifice tragerile.

În fine, Armata avea în componenţa sa unităţile de transmisiuni menite să asigure legătura radio-telefonică chiar şi în condiţiile deosebit de grele de război şi deci cu capacitate maximă în timp de pace, chiar dacă pentru o scurtă perioadă viaţa socială a fost bulversată. Este de presupus, deci, că şi prin serviciile acestor unităţi comandanţii – măcar de la Marile Unităţi – au putut folosi mijloacele de informare cu privire la problemele majore ce afectau ţara. Dacă nu telefonic, deşi telefoanele guvernamentale sau operative nu au fost întrerupte nici o clipă, iar unele din ele aveau sistem de secretizare a convorbirilor (puteau fi lesne folosite), atunci prin radio sau telegraf, informaţiile cerute puteau să parvină comandanţilor de oriunde, dar mai ales de la unităţile subordonate dizlocate în zonele fierbinţi (cum au fost până în 21 decembrie 1989 Timişoara, Lugoj, Caransebeş). Iar după această dată, începând cu 22 decembrie 1989, când, practic, structurile de Securitate au fost desfiinţate şi întreaga tehnică a intrat sub controlul Armatei, deci întreg sistemul de comunicaţii a intrat sub autoritatea militară, informaţiile nu mai puteau fi eronate decât numai dacă se acceptau cu bună ştiinţă informaţii alarmiste false, şi aceasta pentru motive ce trebuiesc clarificate în viitor. Îmi bazez afirmaţia pe faptul trăit personal, când, având o discuţie legată de multitudinea zvonurilor de diverse facturi cu generalul Iulian Topliceanu, acesta mi-a spus că şi el tocmai a primit informaţia că dinspre Turda se îndreaptă spre Cluj o coloană de blindate şi că trebuie să ia măsuri. În loc să verifice autenticitatea informaţiei prin unităţile din Turda sau direct prin recunoaştere de către subordonaţii din Cluj, a dispus înconjurarea Comandamentului cu blindate (tancuri şi T.A.B.-uri), deviind circulaţia de pe latura Comandamentului din Piaţa Cipariu şi de pe strada Dostoievski, scoţând în stradă cordoane de oameni, dar fără să trimită nici măcar o puşcă în vârful Feleacului. A lăsat probabil sarcina anihilării coloanei de blindate în grija agentului de miliţie de la Punctul de Control din Feleac. Una dintre urmările grave ale acestei hotărâri netemeinice a fost vătămarea foarte gravă a unui conducător auto care, încetinind mersul automobilului, a deschis uşa din dreapta să se informeze pe unde este deviată circulaţia şi care, fiind luat drept terorist de militarul respectiv, a fost împuşcat în ambii genunchi, rămânând cu invaliditate permanentă. Fac legătura cu o informaţie primită relativ recent, într-o discuţie de la om, la om cu un fost cadru militar, pe atunci cu funcţii de răspundere în structurile armatei din Cluj, care mi-a relatat că în zilele acelea când, chipurile, unităţile militare şi-au luat măsuri intense de apărare a cazărmilor, s-a dat ordin să se tragă direct în orice autovehicol care se opreşte nejustificat în preajma lor sau fără lumini noaptea.

De asemenea, unele unităţi militare, precum şi Marile Unităţi aveau în structura lor subunităţi sau grupe de cercetare în adâncime şi diversiune, care puteau să efectueze prin oameni special antrenaţi diverse acţiuni de informare (de ce nu şi diversiune?), necesare pentru elaborarea planului de acţiune. Armata a IV-a avea chiar o subunitate corp aparte de cercetare în adâncime şi diversiune, care, având în vedere că în alte părţi au fost solicitate şi au sosit detaşamente din U.M. 01171 Buzău, era normal să desfăşoare activităţi similare la ordinul comandantului Armatei a IV-a, respectiv general colonel Iulian Topliceanu. Curios este faptul că, deşi toate unităţile, angajate sau neangajate direct în activităţile privind reprimarea manifestanţilor (şi după 22 decembrie 1989 în cea de apărători ai Revoluţiei), au condus Registre ale acţiunilor de luptă în care se consemnau toate ordinele primite, precum şi hotărârile luate în executarea acestor ordine, la aceste subunităţi Registrele sunt ca şi inexistente. Încercând să verificăm în cadrul anchetei Registrul acţiunilor de luptă de la subunitatea corp aparte de cercetare în adâncime şi diversiune, subordonată direct comandantului Armatei a IV-a, ni s-a comunicat că subunitatea nu a condus un asemenea Registru şi nu a fost implicată în nici un fel în evenimentele din 21 decembrie 1989 şi nici ulterior în calitate de „apărători” ai Revoluţiei. Să fi fost asta un act de insubordonare a întregii subunităţi, ţinând cont că în acelaşi timp, la baza de reparaţii a Armatei, formată din meseriaşi (strungari, tinichigii, lăcătuşi etc.), a fost mobilizat şi scos în stradă întregul efectiv care a blocat Piaţa Mărăşti (?). În afară de aceste unităţi specializate în culegerea de informaţii, Armata mai dispunea de sistemul de informare direct-ierarhic a tuturor evenimentelor deosebite sau a oricăror alte aspecte ce se apreciau de către comandanţi ca necesare a fi informate. Astfel, de jos în sus, comandanţii erau obligaţi printr-un ordin general al ministrului apărării naţionale să facă informarea, stabilindu-se termene în funcţie de gravitatea evenimentului de la „de îndată”, la „ore şi zile”. Neraportarea evenimentelor deosebite era apreciată ca faptă foarte gravă, care, în unele cazuri, putea merge până la destituiri din funcţii şi răspunderi administrative şi penale. Avându-se în vedere că acest sistem de informare era de fapt triplat, el făcându-se de către comandanţi, de către organele de partid şi de către organele de contrainformaţii, este de reţinut că trebuia să fie total şi cât mai exact. Sistemul informaţional de sus în jos era selectiv, informarea făcându-se numai în măsura în care comandanţii ierarhici o apreciau necesară şi dacă se impunea şi luarea unor măsuri, acţiuni sau atitudini la nivelul unităţilor informate. Comandanţii de armată primeau această informare de sus în jos de regulă completă, aceştia având la dispoziţie Buletinele informative ale organelor centrale de partid, cât şi Buletinul informativ al ministrului apărării naţionale, care, pe lângă problemele generale, detalia şi aspecte concrete referitoare la unele activităţi din armată. a să completez, în limita cunoştinţelor mele, mai trebuie să adaug că Armata, ca deţinătoare exclusivă a tuturor aparatelor de zbor, era singura capabilă să facă recunoaşteri aeriene, goniometrice, fotometrice şi de altă natură şi că, deci, şi din acest punct de vedere, era net superioară altor structuri, inclusiv Securităţii. În consecinţă, cel mai bine informat era şi cel care putea să ia cele mai eficiente măsuri de contracarare a unor situaţii negative, de criză. Acest fapt se va reflecta convingător şi în cele ce urmează, când, prin descrierea, sper, cât mai obiectivă, a faptelor dinainte, din timpul şi de după evenimentele din 21 decembrie 1989, vom vedea care a fost aşezarea şi participarea forţelor de reprimare a manifestărilor revoluţionare, anticomuniste şi antidictatoriale.

În mass media s-a lansat de către generalul de brigadă Lucescu Constantin afirmaţia că „comandanţii militari au executat ordinul de împuşcare a manifestanţilor deoarece erau sub presiunea procurorilor militari şi civili”. Sus-numitul a afirmat acest lucru într-un interviu acordat ziarului „Adevărul” (în numărul din 10 aprilie 1998) şi a reluat această inepţie şi în cadrul emisiunii duplex Bucureşti – Timişoara cu privire la oportunitatea amnistierii faptelor din Decembrie 1989 (moderator Vartan Arachelian). Potrivit afirmaţiilor sus-numitului, eu, ca şi alţi procurori militari şi civili, am constituit elemente de presiune asupra comandanţilor în luarea hotărârilor ca aceştia să folosească arma împotriva manifestanţilor din decembrie 1989, personal acreditându-mi-se rolul de persoană care avizam sau impuneam hotărâri comandantului Armatei a IV-a, general Iulian Topliceanu, pentru aceasta folosind „pistolul pe care îl aveam atârnat la gât şi cu tocul desfăcut”. Pentru a nu exista dubii în legătură cu fapta penală comisă de generalul de brigadă Lucescu Constantin (în conformitate cu Art. 206 C.P.), voi cita din plângerea penală depusă de mine la Secţia Parchetelor Militare de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie: „(…) Menţionez că cele susţinute (de Lucescu) sunt total mincinoase şi calomniatoare, întrucât: Procurorii militari (eu şi subordonaţii mei) aveam armamentul depus la Sediul Comandamentului Armatei şi acesta nu putea fi scos decât la cerere şi cu acordul organelor competente. Până în 21decembrie 1989 armamentul şi muniţia aferentă erau păstrate în incinta Comandamentului Armatei, deci sub controlul serviciilor din Armata a IV-a, inclusiv a generalului Iulian Topliceanu. Abia când s-a pus, după 21 decembrie 1989,  problema luptei cu teroriştii, personalul din Procuratura Militară Cluj (5 ofiţeri şi 2 P. M. C.) au primit armament şi muniţie. Or, la acea dată, nu se mai punea problema vreunei presiuni asupra Armatei, la nici un nivel, întrucât ea era singura autoritate recunoscută şi cu drept de decizie. Prin natura atribuţiunilor de serviciu, nici procurorul militar şef şi nici un alt procuror militar nu putea ajunge la generalul colonel Iulian Topliceanu decât la chemarea acestuia sau când evenimente deosebite impuneau o informare reciprocă. În luna decembrie 1989, dar mai ales în perioada 17 – 21 decembrie 1989, nici unul dintre procurorii militari nu au fost în incinta Comandamentului Armatei, cu excepţia zilei de 20 decembrie 1989, când, personal, am fost prezent, împreună cu toţi comandanţii Unităţilor Militare din Garnizoană, la convocarea ordonată cu ocazia sosirii în Garnizoana Cluj a generalului Ilie Ceauşescu. Toţi cei prezenţi nu eram înarmaţi. După data de 22 decembrie 1989, respectiv în 23 sau 24 decembrie 1989, la solicitarea generalului colonel Iulian Topliceanu, m-am prezentat în Comandament la cabinetul acestuia şi, înainte de a intra la întrunire, a trebuit să depun pistolul şi muniţia la şeful de cabinet al acestuia, întrucât la acea dată nimeni nu intra în cabinetul comandantului Armatei a IV-a înarmat (ca o măsură de precauţie împotriva teroriştilor). În aceste condiţii, toate susţinerile generalului de brigadă Constantin Lucescu sunt mincinoase şi calomnioase, făcute în scopul de a mă discredita pe mine, dar şi pe ceilalţi procurori militari şi civili, care în prezent se ocupă de instrumentarea dosarelor privind vinovăţia unor persoane din M. Ap. N. pentru evenimente deosebite săvârşite în decembrie 1989. (…)” De aceea, pentru a elimina orice altă calomnie de acest gen, în viitor, doresc să completez lucrarea cu:

Ce ştiau procurorii militari şi civili? Procuratura Militară, ca parte componentă a sistemului Procuraturii Române, avea ca scop efectuarea cercetărilor penale şi supravegherea acestora, în limita competenţei, după materie.. Deşi avea o competenţă generală din punct de vedere al inforţiunilor, ea era limitată, după calitatea persoanelor sau pentru unele inforţiuni, de specificul faptelor penale, mai ales prin obiectul acestora. Astfel, Procuratura Militară efectua cercetări sau supraveghea efectuarea acestora pentru toate faptele penale săvârşite de persoane care aveau calitatea de militar, indiferent de structurile din care făceau parte (M.Ap.N., M.I., Gărzi Patriotice sau alte structuri militare sau militarizate), precum şi pentru persoanele ce nu aveau această calitate, dar săvârşeau fapte ce puneau, sau puteau pune, în pericol suveranitatea sau unitatea statului sau sistemul social-politic din ţară. Organizarea Procuraturii Militare, în decursul timpului, a fost diferită şi, pentru a nu intra într-un istoric prea larg, voi preciza că în perioada postbelică, până în 1954, au existat procuraturi militare ale M.Ap.N. şi procuraturi militare ale M.I., fiecare având competenţă generală după materie, limitată, însă, de calitatea persoanelor care făceau obiectul cercetării penale. După această dată s-a reorganizat Procuratura Militară unică după competenţă şi cu o subordonare directă şi exclusivă în structura Procuraturii Generale, ultimul for de competenţă ierarhică fiind Procurorul General. Mulţi au încercat să acrediteze ideea că Procuratura Militară era dependentă şi subordonată sau măcar era influenţată, de structura militară (mai ales a M.Ap.N.), plecând de la ideea că, de îndată ce eşti militar, eşti subordonat forurilor militare. În fapt, nu exista o asemenea dependenţă, singura formă de imixtiune a forurilor militare fiind legată de activitatea extraprofesională a procurorilor militari, şi aceasta numai în limita în care aduceau atingere disciplinei de garnizoană, şi când, pentru încălcări ale acestei discipline, organele de garnizoană puteau propune (şi cere) sancţionarea disciplinară a procurorilor militari pentru fapte bine determinate. Hotărârea de sancţionare aparţinea însă, întotdeauna, organelor de procuratură militară ierarhic competente. Se susţinea că, prin echipament, soldă şi alte drepturi militare, procuraturile militarea erau, volens-nolens, aservite structurilor militare. Şi această susţinere este greşită, întrucât întotdeauna fondurile materiale necesare echipării, plăţii soldelor şi a celorlalte drepturi militare erau alocate din bugetul general la bugetul militar, care făcea doar oficiul de distribuire a lui, fără ca M.Ap.N. sau M.I. să poată face modificări de la destinaţia iniţială.

Exista până în 1982 o formă în care organele politice ale armatei puteau să intervină direct în unele activităţi ale procuraturii militare. Să ne explicăm: până la acea dată organizaţiile de partid şi de tineret (acolo unde existau) erau direct subordonate consiliilor politice ale Marilor Unităţi şi, în ultima perioadă, se subordonau consiliului politic al Armatei în garnizoanele în care acest for îşi avea sediul. În principal, această formă de subordonare cuprindea modul în care se organiza educaţia politică, formele şi desfăşurarea învăţământului de partid şi verificarea, pe linie politico-socială, a celor încadraţi în activitatea procuraturii sau a celor care urmau să fie încadraţi. În cadrul controlului, ararerori se făceau aprecieri cu privire la activitatea educativ-preventivă şi de supraveghere generală a legalităţii – activităţi desfăşurate de procuratură direct în unităţile militare cu sau fără o tematică prestabilită. Niciodată, însă, nu s-au făcut aprecieri cu privire la modul de soluţionare a dosarelor penale, şi aceasta cel puţin din două motive: lipsa de profesionalism juridic a persoanelor din aparatul de partid al consiliului politic, precum şi că prin legea penală armata avea controlul şi posibilitatea de a hotărî asupra cvasitotalităţii dosarelor ce priveau personalul militar. Astfel, articolul 226 din Codul de Procedură Penală prevedea că, pentru infracţiunile referitoare la ordinea şi disciplina militară (absenţa nejustificată, dezertare, încălcare de consemn, insubordonare, lovirea sau insulta superiorului şi inferiorului în grad şi funcţie, precum şi sustragerea de la serviciul militar, sustragerea de la recrutare sau neprezentarea la incorporare), urmărirea penală nu putea începe decât la sesizarea comandantului. Acelaşi articol prevedea, în continuare, că pentru celelalte infracţiuni săvârşite de militari organul de urmărire penală procedează potrivit regulilor obişnuite, respectiv informând comandantul de îndată ce a început urmărirea penală. Numai că punerea în mişcare a acţiunii penale (învinuirea unei persoane determinate) sau luarea măsurii arestării preventive pentru infracţiunile săvârşite de militari în timpul serviciului sau în legătură cu serviciul nu se putea dispune fără avizul prealabil al comandantului, anume desemnat, după caz, de ministrul apărării naţionale sau de către ministrul de interne. Aceste dispoziţii legale anihilau o bună parte a răspunderii penale, căci, începând de la pagube însemnate aduse prin neglijenţă în serviciu, furturi şi delapidări, abuzuri în serviciu sub diverse forme şi chiar până la unele fapte care, în mod fortuit, erau apreciate ca şi culpe în legătură cu atribuţiunile de serviciu, cum ar fi conducerea în stare de ebrietate a unui autovehicol proprietate personală pe drumurile publice, nu primeau avizul necesar punerii în mişcare a acţiunii penale şi, deci, a trimiterii în judecată. Am relatat cel de mai sus pentru a-mi argumenta afirmaţia că, până în 1990, Procuratura Militară juca mai mult rolul de „bau-bau” cu care comandanţii îşi speriau subordonaţii (pentru că de ei şi de decizia lor depindea dacă cineva era „dat pe mâna” Procuraturii Militare sau nu) şi, pe ici pe colo, juca şi rolul unui serviciu de ecarisaj care elimina murdăriile ce nu puteau fi altfel înlăturate.

În raport cu Ministerul de Interne, Procuratura Militară avea două linii de activitate: cea comună cu M.Ap.N., raportată la faptele de drept comun săvârşite de lucrătorii acestui minister şi care avea acelaşi sistem de operare (conform codului de procedură penală), cu deosebirea că pentru faptele de purtare abuzivă, în ambele forme reglementate de lege, cercetarea penală era efectuată de organele de cercetare proprii ale M.I., posibilităţile de supravegere şi control asupra acestui minister fiind astfel mult diminuate. Aşa se explică de ce majoritatea faptelor de purtare abuzivă nu au fost sancţionate penal, ci doar cu pedepse administrative şi disciplinare. Nu este mirare că sloganul „bastonul nu este stilou şi deci trebuie folosit ca atare”, lansat de oamenii din conducerea Ministerului de Interne (şi de cei din conducerea superioară a organelor de partid), nu putea să ducă la alte rezultate decât la cele în care cetăţeanul primea semnătura organelor M.I. pe spinare, nu pe hârtie. De această stare de spirit şi de acest „modus operandi” nu au scăpat „organele” M.I. nici în ziua de azi. A doua linie era cea legată de activitatea de cercetare a organelor de securitate cu privire la infracţiunile cu caracter politic pe care această instituţie le avea în competenţa de cercetare. Până prin 1975, supravegherea cercetării penale se efectua direct de către Procuraturile Militare la organele de cercetare penală a serviciilor judeţene de securitate din raza de competenţă. După această dată, mai ales sub motivaţia inexistenţei unor fapte penale cu caracter pregnant sau a diminuării frecvenţei acestora, sarcina de cercetare penală a fost preluată de la organele judeţene la cele ale direcţiilor centrale ale Ministerului de Interne. Pe cale de consecinţă, şi supravegherea legalităţii cercetărilor se efectua nu de către procuraturile militare din teritoriu, ci de către Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, prin 2 sau 3 lucrători, anume desemnaţi de către conducerea Direcţiei. În această situaţie, intervenţia organelor de procuratură militară teritoriale era sporadică şi se derula, prin ordin, pentru efectuarea unor acte determinante şi care necesitau operativitate (cum ar fi redactarea unui mandat de arestare a cărui temeinicie era deja stabilită la nivelul Direcţiei Procuraturii Militare sau prelungirea unui astfel de mandat, de asemenea fără a intra în fondul problemei). Era, deci, un fel de delegare pentru acte determinate, care nu includea şi verificarea temeiniciei şi legalităţii actelor (cerute pentru a fi emise), temeinicia lor fiind deja stabilită de către cei care aveau diferite atribuţii de cercetare. Pentru a fi mai clar, voi da ca exemplu unicul caz de acest fel pe care Procuratura Militară Cluj l-a avut din 1982 până în 1989.

Este cazul dosarului penal privind pe doamna Doina Cornea şi pe fiul acesteia, dosar aflat în competenţa Direcţiei de Cercetări Penale a M.I. Activitatea doamnei Doina Cornea era supravegheată de Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti. Şeful Direcţiei a ordonat, telefonic, procurorului militar şef al Procuraturii Militare Cluj (adică mie) ca, la sosirea la Procuratura Militară a şefului Direcţiei Cercetare penală a Securităţii Statului, colonelul Vasile, sau a delegatului acestuia, cu dosarul privitor la Doina Cornea, să se pună un procuror militar din subordine să redacteze mandatul de arestare, pentru ca, la nevoie, procurorul şef să poată dispune prelungirea acestuia. S-a ordonat să nu se facă şi alte acte de supraveghere, acestea rămânând în sarcina Direcţiei. Aşa se face că, în acest caz, o singură prelungire a mandatului de arestare a fost dată de către procurorul militar şef (adică de mine), iar punerea în libertate a persoanelor privitoare la acest dosar a fost formulată de către organul de cercetare în prezenţa col. Vasile şi col. Raţiu, ambii din cadrul Ministerului de Interne, iar soluţia finală a acestui dosar a fost atributul Direcţiei Procuraturilor Militare Bucureşti. Deci măsurile de supraveghere anterioare şi ulterioare arestării nu au intrat niciodată în atribuţiile Procuraturii Militare Cluj, acestea fiind strict de competenţa Direcţiilor centrale ale Securităţii şi Procuraturii Militare. Am cerut să dau acest exemplu (unic, de altfel), pentru a clarifica unele neînţelegeri sau interpretări voit exagerate, cu privire la unele aspecte apărute în diverse ocazii în mass media din ţară. Mai pe scurt, nu am avut competenţa efectuării cercetărilor, iar arestarea doamnei Doina Cornea s-a efectuat din ordinul direct al generalului maior Isculescu Nicolae, Şeful Direcţiei Procuraturilor Militare. Din cele de mai sus rezultă, suficient de clar, rolul pe care Procuratura Militară l-a avut în cadrul sistemului: ea nu era generatoare de justiţie, ci, în măsura în care nu era îngrădită de interese, era făptuitoare de justiţie.

Revenind la subiectul dizertaţiei, ca ofiţeri, procurorii militari aveau în dotare pistoale asigurate cu muniţie – o unitate de foc –, respectiv, două încărcătoare. Această „forţă de foc” se purta la persoană numai în cazuri cu totul excepţionale şi cu aprobări ierarhic superioare. Dacă până prin 1980 pistoalele şi muniţia erau păstrate la sediul procuraturii militare, asigurate în rastel metalic şi în incinta Biroului de Documente Sectrete, ulterior s-a dispus ca acestea să fie păstrate la serviciile de specialitate din cadrul Marilor Unităţi sau ale Armatelor, ele putând fi scoase şi utilizate doar în caz de alarmare sau la şedinţele de tragere periodice, organizate prin ordin pe unitate. Acest sistem funcţionează şi astăzi când, spre deosebire de procurorii militari, cei civili au pistoale (cel puţin unii) ca arme de autoapărare, permanent, asupra lor. Ca formaţiune militară independentă, prinsă astfel în organigramele „la pace” ale armatei, Procuratura Militară Cluj avea şi ea, ca şi celelalte unităţi militare, un Birou de Documente Secrete, în care, într-un fişet anume destinat, se aflau documente secrete militare, ce intrau în competenţa de cunoaştere doar a procurorului militar şef şi a înlocuitorului acestuia (în lipsă), documente care se refereau la sistemul de organizare şi alarmare a unităţii. Referindu-ne doar la documentele de alarmare, precizăm că acestea se aflau introduse în plicuri numerotate şi cu inscripţionarea unor indicative, la primirea cărora, unitatea, respectiv comandantul, desfăcea plicul corespunzător indicativului primit (indicativ sau cod de alarmă) şi executau (cu stricteţe) activităţile acolo dispuse. Se subliniază că desfacerea plicului era permisă numai când unitatea respectivă primea telefonic, telegrafic sau direct, de la persoanele autorizate, indicativul respectiv (cel trecut pe plic).

Procuratura Militară Cluj a fost alarmată cu alarmă de exerciţiu doar de câteva ori în ultimii 20 de ani şi niciodată cu vreo altfel de alarmă. Acest lucru se datora şi faptului că „la pace” Procuratura Militară nu era cuprinsă în planurile de alarmare a Unităţilor şi formaţiunilor din garnizoana Cluj. Alarmarea era atributul şefilor Direcţiei Procuraturilor Militare şi, cum aceştia nu au fost prea milităroşi, nici nu s-au omorât cu alarmele şi nici cu şedinţele de educaţie militară şi trageri, acestea fiind lăsate, de regulă, la latitudinea procurorilor militari şefi din teritoriu, care, cei mai mulţi, simţeau nevoia ca, la câţiva ani o dată, să execute câte o şedinţă de tragere cu întreg personalul, aceasta pentru a nu uita că procurorii militari sunt ofiţeri şi au în dotare pistoale… În acest context, de ignorare aproape totală a regulilor militare generale, Procuratura Militară Cluj a intrat în focul evenimentelor din Decembrie 1989 cu o informare făcută numai din cele ascultate, individual, la posturile de radio străine şi cu deducţii ale unor stări de lucru ca urmare a măsurilor ce se luau pe plan general.

În 17 decembrie 1989, când Armata din Cluj începuse să execute anumite activităţi specifice alarmei şi, prin informare neoficială, de la om la om, s-a aflat despre această alarmă, am luat legătură telefonică cu Direcţia Procuraturii Militare Bucureşti, relatând că Armata din Cluj este în alarmă şi am întrebat dacă nu este cazul să executăm şi noi vreunul dintre indicativele de alarmare. Răspunsul a fost că nu este cazul şi, la nevoie, vom primi indicaţii, direct, prin comandantul Armatei a IV-a, general colonel Iulian Topliceanu. Acest ordin ne punea, practic, sub comanda militară a acestuia. În ziua de 18 decembrie 1989, Direcţia Procuraturii Militare Bucureşti a comunicat telefonic că, începând cu acea dată, întreg personalul militar şi civil se va afla, în permanenţă, la sediul Procuraturii Militare, urmând ca, prin rotaţie, câte 2 – 3 persoane să se deplaseze la domiciliu pentru schimbarea lenjeriei, deci pentru perioade scurte de timp ( 2 – 4 ore). Niciodată Direcţia Procuraturii Militare Bucureşti nu mi-a comunicat vreun indicativ de alarmare, reţinându-se, în continuare, indicaţia că, la nevoie, prin comandantul armatei, general colonel Iulian Topliceanu, se vor comunica măsurile ce se vor lua. Totodată s-a făcut precizarea ca, până la noi ordine, să se întrerupă deplasările în unităţi pentru cercetări şi activităţi educativ-preventive, acestea urmând să se facă numai la cererea expresă a comandanţilor de unităţi. Practic nu au existat asemenea solicitări, astfel încât personalul şi-a rezolvat la sediu toate dosarele care puteau fi rezolvate în acest mod. Până în ziua de 20 decembrie 1989, întreg personalul s-a aflat la sediu şi la domiciliul personal. În 20 decembrie 1989, în jurul orelor 16.30, s-a dispus convocarea tuturor comandanţilor militari şi ai formaţiunilor din Garnizoana Cluj şi microgarnizoanele Floreşti şi Someşeni la o şedinţă. Ajunşi în comandament, participanţii au aflat că este vorba despre o întâlnire cu generalul Ilie Ceauşescu, şeful Consiliului Politic Superior al Armatei. Toţi participanţii se aşteptau la comunicări deosebite, care să necesite luarea unor măsuri operative imediate, dar, spre surprinderea tuturor, Ilie Ceauşescu, luându-şi în serios calitatea de doctor în ştiinţe istorice, a încercat un palid expozeu al patriotismului românesc de-a lungul timpului, începând cu Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, terminând cu sloganuri arhicunoscute de patriotism socialist, expozeu care nu a adus decât pleoape grele pe ochii participanţilor. Deşi s-a spus că Ilie Ceauşescu a sosit în Cluj după un turneu prin Timişoara, Arad şi Oradea, acesta nu a făcut nici o remarcă cu privire la situaţia din Timişoara, lăsând, mai mult, să se înţeleagă că o ceată de huligani, care au produs acte de dezordine, au fost anihilaţi, fără, însă, să facă vreo referire la faptul că armata a participat şi participă ca forţă de ordine în întreg oraşul. Prezentat ca un adaos de ultimă oră la expozeu, Ilie Ceauşescu a comunicat participanţilor că, prin intermediul unui ataşat militar iugoslav şi prin ambasada iugoslavă, s-a aflat că la graniţa de vest se grupează forţe care intenţionează să violeze teritoriul românesc. Nu s-a făcut nici o referire la iminenţa acestei acţiuni şi nici nu s-au menţionat care ar fi fost aceste forţe atacatoare. A fost, deci, o informare cu un caracter mult prea general şi nedefinită în timp ca să necesite măsuri de maximă urgenţă. Cred că a fost la înţelegerea oricărui participant la această prelegere că, dacă ar fi fost vorba de un atac iminent din partea uneia sau a mai multor puteri străine, primul lucru care s-ar fi impus ar fi fost alarmarea de luptă şi declararea mobilizării generale şi, în consecinţă, nu ar fi fost timp pentru şedinţe de tip simpozion… Acum, după ce faptele sunt cunoscute, este greu de crezut că turneul lui Ilie Ceauşescu a avut doar rol propagandistic şi de „etalare” a cunoştinţelor în materie de istorie. În cursul întâlnirii, Iulian Topliceanu şi Ilie Ceauşescu, sub pretextul unui telefon, au lipsit din încăpere, fără martori, mai mult de 20 de minute. Cred că aceste minute au fost hotărâtoare pentru activităţile ulterioare ale Armatei a IV-a şi pentru ordinele date de Iulian Topliceanu, cel puţin în municipiul Cluj-Napoca, iar adunarea a fost un pretext sub care s-a putut realiza întâlnirea celor doi, fără a bate prea tare la ochi. Căci, în cursul aceleiaşi seri, după plecarea lui Ilie Ceauşescu, s-au pus la punct, după o recunoaştere în teren făcută cu comandanţii ce au dat dispozitive de militari, locurile de amplasare a acestor dispozitive, sarcinile şi modalităţile lor de acţiune.

În ziua de 21.12.1989, în jurul orelor 15.40, în municipiul Cluj-Napoca s-a acţionat cu foc împotriva manifestanţilor (şi a simplilor spectatori, persoane neimplicate în evenimente), înregistrându-se primii 13 morţi în Piaţa Libertăţii (până în jurul orelor 23.00, aceştia au ajuns la un număr de 26), alţi aproape 100 de manifestanţi şi spectatori fiind răniţi. Încă din seara aceea, Procuratura Militară Cluj a efectuat cercetări preliminare în Piaţa Libertăţii, în zona Librăria Universităţii – Hotel Continental şi Agenţia de Voiaj C.F.R. În situaţia dată, când în piaţă se acţiona intens cu foc (mai ales de avertisment), tras inclusiv din mitralierele grele de pe maşinile de luptă, cercetarea a fost imposibilă, singurele măsuri posibile (şi aceasta cu greu) fiind chestionarea rapidă a militarilor aflaţi în dispozitiv şi ridicarea morţilor aflaţi pe caldarâm (din care o parte fuseseră deja mutaţi de la locul faptei, transportaţi de pe partea carosabilă pe trotuarul din faţa Librăriei Universităţii de către persoane neidentificate, din dispozitiv). De altfel, după cum se va vedea, ordinele date prin generalul mr. Ioan Şerbănoiu subordonaţilor săi au fost clare, citez aproximativ: „Vine procurorul militar, încărcaţi morţii rapid şi duceţi-i la medicina legală, nu se fac fotografii, nu se face nici un fel de cercetare!” Abia la morgă s-a putut realiza identificarea morţilor şi s-a putut trece la stabilirea condiţiilor de deces. Între timp salvările şi cetăţeni cu maşinile lor particulare au adus şi alte victime, activitatea de cercetare privind stabilirea condiţiilor de deces şi identificarea lor întrerupându-se în jurul orelor 24.00 – 01.00, urmând ca ea să continue în cursul dimineţii cu eventualele noi victime care ar fi apărut. Aşa a şi fost să fie.

S-a discutat foarte mult şi s-a bătut monedă asupra faptului că, dacă nu ar fi „căzut” Ceauşescu, Procuratura Militară ar fi fost implicată în „reprimarea” drastică a participanţilor la manifestaţii. În ceea ce-i priveşte pe cei care au dat ordin să se tragă şi pe cei care au apăsat pe trăgaci şi datorită lor au apărut victime, răspunsul este afirmativ. De altfel sunt convins că Ceauşescu nu ar fi tergiversat şi nu ar fi muşamalizat cu nimic mersul şi concluziile anchetei. Era mult prea fariseu să nu se agaţe de o aşa oportunitate: „cei care au tras în clasa muncitoare”! Această discuţie se poartă în termenii legii şi abia apoi în termeni politici. Din punct de vedere legal, se pune problema existenţei victimelor şi a cadrului în care s-au produs aceste victime, urmând ca apoi să se pronunţe Justiţia asupra modalităţilor în care se plătesc daunele produse. În ceea ce-l priveşte pe Ceauşescu, cu un an înainte condamnase la moarte „pentru subminarea economiei naţionale” câţiva ingineri de la crescătoria de porci „ComTim”, pentru că le muriseră câteva zeci de purcei de lapte, din neglijenţă. Realizaţi ce măsuri ar fi luat împotriva „celor care au tras în clasa muncitoare”… Dar Ceauşescu, mulţumită tenacităţii şi eroismului poporului român care, cel puţin în 22 decembrie 1989, a ieşit în totalitate în stradă, nu a rămas la putere. A „căzut”.

Fără a intra în detalii, vom arăta că cercetările, cu privire la împrejurările în care au fost ucise 26 de persoane şi au fost rănite celelalte au fost îngreunate şi direct obstrucţionate chiar de către cei implicaţi, iniţial prin sloganul, conceput aproape imediat că implicaţi au fost „teroriştii – securiştii”, întreaga atenţie fiind îndreptată spre această categorie. Cercetările în această direcţie, luându-se în considerare funcţiile şi calităţile avute în acea perioadă, au dus la arestarea primului secretar al judeţului Ioachim Moga şi a şefului Inspectoratului judeţean al M.I., general maior Ioan Şerbănoiu. S-a cerut şi arestarea lui Nicolae Constantin, membru al C.P.Ex. şi direcţional pentru zona de nord-vest a ţării, aflat la Cluj în 21.12.1989, dar acesta era deja arestat în altă cauză. Pentru toţi aceştia s-a reţinut vinovăţia de săvârşire a infracţiunii de genocid şi complicitate la genocid.

Cu paşi mici şi cu multe ocolişuri, s-a ajuns, totuşi, să se stabilească care au fost forţele ce au acţionat cu foc direct, care au fost persoanele care le-au compus şi le-au comandat şi care şi cum au transmis ordinele de acţiune a dispozitivelor de militari aparţinând M.Ap.N. Astfel, după câteva luni, s-a ajuns la stabilirea vinovăţiei mai multor persoane, militari în M.Ap.N., solicitându-se, conform regulilor de procedură penală, avizul pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea acestora în vederea trimiterii în judecată. Când, după mai mult timp, acest aviz a fost comunicat verbal de către şeful Direcţiei Procuraturilor Militare de atunci, col. Mugurel Florescu, Procuratura Militară Cluj a dispus arestarea primelor patru persoane, cadre militare aparţinând Armatei a IV-a Transilvania. Ca urmare a unor ameninţări cu forţa, făcute de cadrele militare din Floreşti, în numele cărora a vorbit căpitanul Manea, acelaşi şef, colonelul Mugurel Florescu, însoţit de generalul Vasile Ionel, au debarcat dintr-un avion special la Cluj (era înainte de alegerile din 20 mai 1990!) şi, luând legătura numai cu conducerea Armatei a IV-a, prin generalul Paul Cheler, a dispus preluarea dosarului de la Procuratura Militară Cluj la Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, unde l-au şi îngropat. Imediat după preluarea dosarului s-a dispus punerea în libertate a tuturor celor arestaţi, inclusiv Ioachim Moga şi Ioan Şerbănoiu. Este şi momentul în care Ministrul Apărării Naţionale de atunci, generalul colonel Victor Atanasie Stănculescu, a comis un act grav de imixtiune în problemele privind Justiţia, făcând presiuni în scris asupra Procrorului General al României, Gheorghe Robu, pentru a fi trecuţi în rezervă toţi procurorii militari care au anchetat Dosarele Clujului şi au găsit vinovaţi de represiune pe unii ofiţeri ai Armatei a IV-a Transilvania. Cu privire la această gravă imixtiune şi altele de acest gen l-am informat în scris pe preşedintele României, domnul Ion Iliescu, dar nu am primit nici un răspuns. Menţionez că nu am scris această scrisoare decât în momentul în care luasem deja hotărârea de a trece în rezervă, deci nici un fel de decizie politică nu mă afecta.

“Domnule Preşedinte, Mă adresez Dvs. cu o problemă care, aparent, pare personală (anunţ de la început că ea este tranşată definitiv prin propria voinţă), dar care, de fapt, constituie o problemă de mare esenţă în raporturile dintre organele procuraturii şi celelalte organe din statul nostru. Consider că Procuratura, indiferent dacă va rămâne un organ desinestătător sau va fi cuprinsă în cadrul Justiţiei, trebuie să fie astfel apărată, încât să nu se permită imixtiunile de nici un fel cu privire la organizarea acesteia, la munca pe care o desfăşoară, la măsurile pe care le ia, de toate acestea procurorii să răspundă doar în faţa Legii. În prezent, acest fapt nu numai că nu este parţial realizat, ci afirm că dimpotrivă, imixtiunile externe sunt chiar mai pronunţate şi aş putea spune mai directe decât se realizau înaintea Revoluţiei, prin organele fostului P.C.R. la diferite forme ierarhice. Să mă explic: Şeful Direcţiei Procuraturilor Militare şi adjunct al procurorului general – col. Mugurel Florescu – a fost pus în funcţie, în fapt, de ministrul Apărării Naţionale – gl. col. Stănculescu Victor –, dacă ţinem seama de următoarele: Până în 1989 col. Mugurel Florescu a îndeplinit funcţia de consilier juridic la Direcţia înzestrări a Armatei, al cărei şef direct era gl. col. Stănculescu Victor. Până în 1989 Mugurel Florescu avea gradul de maior şi mai înainte de a fi numit în actuala funcţie, a fost avansat în termen foarte scurt la excepţional cu două grade, tot de către actualul ministru al Apărării Naţionale. În aceste condiţii este uşor de presupus că orice intervenţii ale ministrului Apărării Naţionale la şeful Direcţiei Procuraturilor Militare, are o largă audienţă, aş putea spune chiar că au spiritul unui ordin deghizat. Numai aşa se poate explica faptul că ministrul Apărării Naţionale a dat avizul de trecere a unui procuror militar de la Procuratura militară Ploieşti din cadrul M.Ap.N. în cadrul M.I., fără ca măcar despre aceasta să informeze în vreun fel Direcţia Procuraturilor Militare sau pe procurorul general. Numai aşa se explică faptul că în cursul lunii iulie 1990 şi-a permis să trimită domnului procuror general o adresă prin care se opune cercetării unor cadre implicate direct în uciderea a 26 de persoane civile din rândul demonstranţilor din Cluj şi rănirea a peste 100 persoane în după-masa zilei de 21.12.1989, dând interpretări netemeinice şi nelegale unor versiuni şi unor probe existente în dosar. În aceeaşi adresă apreciază ca vinovat, prin acţiuni subiective în cadrul cercetărilor, pe subsemnatul care, este drept, în calitate de procuror militar şef la Procuratura militară Cluj, am dat mai multe explicaţii organelor de presă în legătură cu mersul anchetei, iar uneori, cu încuviinţarea procurorului general, am dat şi unele date cu privire la persoanele apreciate ca învinuite în cauză. Dar ancheta propriu-zisă, încă din primele momente, a fost desfăşurată de un colectiv în care au fost cuprinşi: col. Scărlătoiu Grigore din cadrul Direcţiei Procuraturii Militare ca for coordonator, procurorul Vlad din cadrul Direcţiei de urmărire penală a Procuraturii Generale, mr. Pop Ioan din cadrul Procuraturii Militare Oradea, doi ofiţeri cu cercetarea penală din chiar schema de organizare a comandamentului Armatei a 4-a şi 3 procurori militari, printre care şi subsemnatul, din cadrul Procuraturii Militare Cluj. Menţionez că majoritatea zdrobitoare a probelor au fost administrate de persoanele enumerate mai sus, eu ascultând relativ puţine persoane ca martori, dar studiind, pentru coordonare, toate probele administrate. În acest mod, cred că nu mi se poate imputa mie subiectivism în administrarea şi interpretarea probelor, din care rezultă, indubitabil, implicarea directă şi indirectă a unui număr de 8 cadre aparţinând unităţilor militare din garnizoană în uciderea victimelor Revoluţiei din 21 decembrie 1989 la Cluj. Cu toate acestea, ministrul Apărării Naţionale îşi permite, prin adresa arătată, să recomande: „Pentru restabilirea unei atmosfere de linişte şi înţelegere în rândurile militarilor din Transilvania şi pentru a se crea o atmosferă propice restabilirii ordinei şi disciplinei în noile structuri ale Armatei, consider imperios necesar şi de maximă urgenţă ca procurorul militar şef Domşa Tit Liviu să fie trecut în rezervă, pensionat, iar ceilalţi doi procurori militari proveniţi din Ministerul de Interne să fie trecuţi în rezervă sau transferaţi la alte unităţi. În locul acestora vă propun ca să fie numit ca procuror militar şef cpt. de justiţie Andrieş Dorel din cadrul Procuraturii Militare Cluj şi totodată să fie numiţi ca procurori militari cpt. Siserman Viorel şi cpt. Iepure Viorel, licenţiaţi în drept, ce funcţionează în cadrul Armatei a 4-a Cluj, apreciaţi ca ofiţeri capabili şi oneşti. Celălalt post urmează ca Dvs. prin organul de cadre să numiţi un procuror competent care să se bucure de încrederea armatei şi a populaţiei din regiune”. (E bine totuşi că a lăsat ceva şi la competenţa organelor de cadre ale procuraturii.) „Totodată consider că este timpul şi cazul ca faţă de general colonel Topliceanu şi mr. Carp Dando să se dea soluţie în cauză, în sensul scoaterii de sub urmărire penală.” Domnule preşedinte, dacă o persoană din afara sistemului procuraturii, fie chiar şi ministrul Apărării Naţionale, îşi permite să facă o asemenea intervenţie cu privire la munca şi organigrama procuraturii, atunci ce aşteptăm de la diferitele organe de presă care cu insistenţă (uneori justificat), cer lămuriri, măsuri şi hotărâri cu privire la cauzele aflate în cercetare sau supravegherea organelor de procuratură. Încă o dată vă spun că, în ce mă priveşte, situaţia mea este tranşată în sensul că mi-am redactat raportul pentru eliberarea din funcţie, trecerea în rezervă şi pensionare, pe care urmează să-l înaintez procurorului general, dar nu pentru intervenţia făcută de ministrul Apărării Naţionale, ci pentru faptul că am constatat că în tot mai multe cazuri adevărul în cercetarea penală este mistificat cu bună ştiinţă şi, în consecinţă, eu nu doresc să fiu părtaş la soluţii nelegale şi netemeinice, fapt cu care nu am fost niciodată de acord în activitatea mea de procuror militar cu o vechime de 33 de ani. Referitor la intervenţii ale Armatei, vreau să vă aduc la cunoştinţă că, în momentul în care, cu avizul şefului Direcţiei Procuraturilor Militare am luat măsura arestării împotriva a trei ofiţeri vinovaţi direct de trageri în manifestanţi (avizul a fost pentru 4 ofiţeri), măsura a trebuit să fie revocată din ordinul Direcţiei Procuraturii Militare, ca urmare a ameninţărilor de cadrele a două regimente din garnizoana Cluj, că în cazul în care arestaţii nu vor fi puşi în libertate în 4 ore, vor ocupa Clujul prin forţă. Această atitudine nemaipomenită în istoria dreptului a fost cunoscută atât de actualul comandant al Armatei a 4-a, cât şi de ministrul Apărării Naţionale, care, în loc să ia atitudine împotriva unor asemenea acte de rebeliune sau de acţiuni îndreptate împotriva înfăptuirii justiţiei, au achiesat în această atitudine şi astfel au forţat punerea în libertate, după nici 24 de ore a celor arestaţi. Vă rog să reţineţi că la luarea măsurii arestării s-a intervenit cu forţa armelor, iar acum, la finalizarea dosarului, se intervine cu forţa funcţiei. Un ultim aspect pe care doresc să vi-l semnalez este acela al unor instituţii discriminatorii, nedemocratice, existente încă în legea penală, cu privire specială la art. 266 din Codul de procedură penală, care prevede reguli speciale de procedură cu privire la persoanele ce au calitatea de militar şi prin care militarii, pentru unele fapte, nu pot fi cercetaţi decât la sesizarea scrisă a comandanţilor anume desemnaţi, iar alţii, pentru alte fapte (de serviciu sau în legătură cu serviciul), nu pot fi puşi sub acuzare şi arestaţi decât cu avizul aceluiaşi comandant. Acest articol a făcut obiectul unor critici ale mele încă din 1968, când s-a pus prima dată problema unei noi legi penale, şi am repetat-o în scris sau verbal ori de câte ori consideram că intervenţiile mele pot ajunge la factori de decizie. Până în prezent însă, a rămas neschimbat, cu toate că ştiu că existenţa lui, mai precis abrogarea lui, a fost ridicată ca problemă şi în cadrul C.P.U.N., cred că în cursul lunii martie 1990. Acest articol, care, chiar şi înainte de Revoluţie, constituia o problemă pentru procuratura militară până la date statistice, trebuind să se evidenţieze cazurile cu soluţii de neurmărire sau de netrimitere în judecată pentru lipsa avizului, face posibilă în continuare scoaterea din sfera penală a responsabilităţii penale a persoanelor care, vinovate fiind, pentru criterii diverse şi deseori foarte subiective, să nu fie trimise în judecată. Ambele aspecte pe care vi le-am semnalat, deşi aparent pot fi privite ca fapte minore, au totuşi atingere gravă la ceea ce societatea şi istoria preţuieşte cel mai mult, ADEVĂRUL. E drept că mulţi trăim astăzi cu totală indiferenţă faţă de Istorie, dar dacă este să laşi totuşi o urmă cât de mică în această Istorie a neamului nostru, atunci este păcat ca, cu bună ştiinţă sau chiar numai din neglijenţă, să o laşi întinată. De aceea, vă rog să apreciaţi justeţea problemelor pe care vi le-am adus la cunoştinţă şi, în virtutea drepturilor pe care le aveţi, să interveniţi pentru a împiedica continuarea unor practici care dăunează grav justiţiei şi adevărului. PROCUROR MILITAR ŞEF AL PROCURATURII MILITARE CLUJ: Colonel de justiţie DOMŞA TIT LIVIU”

Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, după ce a preluat dosarul şi a efectuat cercetări timp de peste doi ani, a dispus scoaterea de sub urmărire penală a tuturor persoanelor puse sub incriminare până atunci şi disjungerea cauzei pentru autori necunoscuţi. Abia în 1996, după plângeri insistente şi sesizări făcute de către Asociaţia pentru Aflarea Adevărului din Cluj-Napoca (formată din urmaşii eroilor martiri şi răniţii din Revoluţie) şi de către Centrul pentru Recuperarea Adevărului ce fiinţează în cadrul Fundaţiei Academia Civică Filiala Cluj, soluţia dată în dosar a fost infirmată, cercetările fiind reluate. Pe baza probelor existente dar şi prin administrarea altor probe la concluzia iniţială de vinovăţie a unor cadre aparţinând M.Ap.N., în final, prin rechizitoriul redactat în dosar au fost trimise în judecată şase persoane, o parte din dosar fiind disjuns pentru continuarea cercetărilor faţă de cel puţin încă două persoane, de asemenea cadre M.Ap.N. Deşi nu acesta este rostul lucrării de faţă, ne vom permite, la momentul potrivit, să aducem obiecţii critice la acest rechizitoriu. Până atunci şi ca o încheiere a acestui subcapitol, vreau să asigur cititorii că procurorii militari, organizaţi în echipe militare de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989 la Cluj, în faza iniţială, cu o singură excepţie, au fost animaţi de stabilirea întocmai a adevărului. Unii au avut mai mult curaj în a-l spune, alţii, mai ezitanţi, s-au retras discret (mai ales în momentul în care au început să se facă presiuni politice asupra lor), fără a combate, însă, adevărul. Din păcate, însă, după preluarea dosarului la Direcţia Procuraturilor Militare Bucureşti, au fost angajaţi procurori care au efectuat cercetarea cu obiectivul dinainte stabilit de a nu scoate în evidenţă ceea ce era evident, vinovăţia comandanţilor din dispozitivele de represiune ale M.Ap.N. şi a celor care le-au dat ordine care au dus la uciderea şi rănirea civililor, începând de la copii de şase ani şi până la bătrâni de 70 de ani. Aceste persoane (procurori militari) au lucrat în cadrul unor comandamente politice prestabilite, abătându-se grav de la deontologia profesională, de la legalitate şi de la conceptul de justiţie. Au compromis astfel calitatea de procurori militari, angajaţi formal şi solemn într-o activitatea de aflare, prin mijloace legale, a adevărului, fără a se lăsa influenţaţi sau corupţi de interese străine justiţiei, politice, materiale sau de orice altă natură.

Procurorii militari din Secţia Parchetelor Militare, care au avut curajul, în 1997, să admită plângerile Asociaţiei pentru Aflarea Adevărului din judeţul Cluj şi, pe cale de consecinţă, să redeschidă dosarul au stabilit, prin reluarea cercetărilor, că vinovaţi de morţii şi răniţii din municipiul Cluj-Napoca sunt aceleaşi persoane găsite vinovate în cursul cercetării din 1990 a Procuraturii Militare Cluj. Rechizitoriul întocmit este un pas câştigat pentru adevăr şi conceptul de justiţie. Credem că pe acest drum (al aflării adevărului, indiferent de consecinţe) se vor angaja şi organele judecătoreşti care vor finaliza dosarul. Căci judecarea corectă a cauzei va putea deschide drumul cercetării şi stabilirii vinovaţilor pentru omorârea şi rănirea atâtor persoane în evenimentele derulate după 22 decembrie 1989 în pretinsele lupte cu teroriştii.

În ceea ce-i priveşte pe procurorii civili şi modul în care au acţionat aceştia, relevantă mi se pare mărturia procurorului Gheorghe Mocuţa din Procuratura Generală, Direcţia I, declaraţie publicată în lucrarea editată de Fundaţia Academia Civică în 1997: O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara, 1989 – 1996. Această mărturie, în tot conţinutul său, este certificată şi de procurorul Doru Ioan Cristescu de la Parchetul Curţii de Apel Timişoara. Domnia sa s-a deplasat la Timişoara în 17 decembrie 1989, la ordinul procurorului general Nicolae Popovici, fiind însoţit de procurorii Ionescu Mihai, Onofrei Mihai şi Ioan Mihai Alexandru. Toţi erau sub comanda procurorului general adjunct general Gheorghe Diaconescu. Au ajuns în oraş în jurul orei 8.00. „Până la aeroport nu am cunoscut scopul delegaţiei noastre. În Timişoara, am fost informaţi că, în ziua de 16 decembrie 1989, grupuri de huligani s-au raliat unor grupuri de credincioşi reformaţi, în vederea sprijinirii preotului Lászlo Tökes, ce urma să fie evacuat, după care aceste persoane au devastat sediul Comitetului judeţean de partid Timiş şi o parte din vitrinele magazinelor din Timişoara. În după-amiaza zilei de 17 decembrie 1989, întreaga echipă de procurori menţionată mai sus, la care s-a adăugat şi o echipă de 12 procurori din judeţul Timiş, a fost introdusă în penitenciarul din Timişoara, situat pe strada Popa Şapcă, pentru a stabili realitatea în legătură cu evenimentele petrecute cu o seară înainte. Am fost înştiinţaţi că în penitenciar se află câteva sute de huligani certaţi cu legea, faţă de care trebuie să luăm măsuri de tragere la răspundere penală. Cum orice măsură trebuie adoptată după o lămurire exactă a situaţiei de fapt, am luat contact cu o parte din demonstranţi, ocazie cu care am constatat că o parte dintre aceştia au fost arestaţi pe nedrept, iar alţii formulau revendicări de natură politică, ceea ce din start ne depăşea competenţa, întrucât noi eram procurori civili. Mai mult, am fost şocaţi că aproximativ 180 de reţinuţi sunt minori, cei mai mulţi fiind sub 14 ani, şi tocmai de aceea am cerut punerea lor de urgenţă în libertate. Doleanţa noastră a fost însuşită parţial, în sensul că punerea în libertate s-a realizat a doua sau a treia zi, numai după ce minorii au fost predaţi părinţilor, unui reprezentant al autorităţii tutelare şi al directorului instituţiei de învăţământ din care făceau parte. În după-amiaza zilei de 17 decembrie s-a discutat cu un număr redus de demonstranţi, întrucât, (…) înţelesesem că faptele pentru care aceştia fuseseră reţinuţi nu erau de competenţa noastră, iar organele de Securitate şi Miliţie exercitau o presiune psihică asupra noastră, în sensul de a le acoperi aceste reţineri ilegale (…). Din curtea penitenciarului se auzea freamătul maselor de demonstranţi, care scandau «Jos Ceauşescu», «Vrem libertate», «Vrem pâine pentru copii». În jurul orei 19,30, procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu a venit în penitenciar pentru a ne comunica dispoziţiile date de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, pe care le-a recepţionat în urma teleconferinţei care a avut loc atunci. Diaconescu ne-a prezentat atunci o listă de zece «porunci» de la centru, pe care noi trebuia să le urmăm, precizându-ne că va trebui să efectuăm cercetările în continuare. (…) procurorul general Nicolae Popovici a dat dispoziţii exprese de a se emite mandate de arestare împotriva «huliganilor» de la Timişoara. (…) că suntem cu siguranţă pioni de sacrificiu, din două motive: 1) dacă emiteam mandate de arestare pentru fapte ce nu erau de competenţa noastră puteam fi traşi la răspundere ulterior; oricum, discuţii erau, pentru că pe stradă se trăgea deja şi sigur se urmărea găsirea unui «ţap ispăşitor»; 2) dacă nu emiteam mandate, procurorul general, servil şi subordonat Securităţii, se dispensa de serviciile noastre, dacă nu cumva se punea şi problema unei răspunderi penale. (…) nu am emis nici un mandat de arestare (la fel au procedat şi colegii mei). (…) Ca urmare a dispoziţiilor primite, am fost nevoiţi să audiem în continuare o parte din demonstranţi, fără a lua măsuri de arestare şi făcând propuneri de punere în libertate. De asemenea, o parte din cei aflaţi în penitenciar s-au făcut vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni de furt, motiv pentru care, faţă de o parte dintre ei (câţi am depistat până la acea dată), am întocmit 16 dosare cu 29 învinuiţi. În ziua de 17 decembrie 1989, organele de Miliţie şi de Securitate nu au fost alături de noi şi nici nu cunoşteam nimic despre modul în care aceştia efectuau cercetările. De reţinut că audierile efectuate de procurori s-au efectuat într-o sală de şedinţă din penitenciar şi în alte două săli de lectură aflate lângă aceasta, iar la audieri, pe lângă cei 16 procurori şi 16 demonstranţi audiaţi, asistau şi alţi aproximativ 100 de demonstranţi, astfel că orice bănuială asupra modului de efectuare a anchetei este înlăturată. În ziua de 18 decembrie 1989, colonelul Tudor Stănică şi-a făcut apariţia la Timişoara, împreună cu întreaga sa Direcţie de cercetări penale, cu dactilografă şi chiar cu un xerox portabil şi, pentru că nu s-a emis nici un fel de mandat de arestare împotriva demonstranţilor, a întocmit până miercuri dimineaţa aproximativ 100 dosare la Decretul 153/1970. (…) Procurorul general Nicolae Popovici a dat în toată această perioadă dispoziţii clare de emitere a mandatelor de arestare. Procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu nu ne-a impus nici un moment vreo conduită vis-à-vis de demonstranţi. Singura dispoziţie s-a referit la interzicerea de a merge la laboratorul de Medicină Legală din Timişoara şi de a ne ocupa de cei 58 de morţi aflaţi acolo, dispoziţie pe care a dat-o procurorilor Ovidiu Petrescu şi Vasile Greblea în dimineaţa zilei de 19 decembrie 1989. (…) Am luat poziţie fermă şi i-am adus la cunoştinţă domnului Gheorghe Diaconescu că organele Ministerului de Interne încearcă să ne compromită, întrucât pe uşi, la Miliţie, au lipit mai multe firme de PROCUROR (aproximativ 20), prin care se crea convingerea celor audiaţi că stau de vorbă cu astfel de funcţionari. (…) În ziua de 20 decembrie 1989, în jurul orei 17, şeful cercetărilor penale din Miliţia judeţeană Timiş, lt. col. Tufariu, ne-a cerut toate dosarele ce conţineau fapte de sustragere, pe care i le-am predat personal. (…) În seara de 20 decembrie 1989, toţi reţinuţii din penitenciar şi din arestul Inspectoratului au fost puşi în libertate de cei care i-au reţinut, astfel că procurorii au părăsit în ziua de 21 decembrie sediul Miliţiei, unde rămăsesem toată noaptea din dispoziţia fostului procuror general Nicolae Popovici. (…)”.

Acestea au fost activităţile executate în timpul şi după evenimentele din decembrie 1989. Nu mai insist în a găsi argumente că procurorii militari nu au constituit mijloace de presiune în luarea deciziilor comandanţilor militari vinovaţi pentru morţii şi răniţii din decembrie 1989.