„ARMATA E CU NOI!” – O „DULCE” POVESTE… (III)

"Și nici nu vă pasă, de cei ce nu mai sunt, / de cei ce vă acuză, de-acolo din mormânt"

După o zi şi o noapte în care au acţionat cu arma de foc împotriva propriului popor, slugile lui Ceauşescu n-au stat cu mâinile în sân. Se aşteptau să iasă populaţia şi să protesteze şi a doua zi. „Politrucii” clujeni ai Partidului Comunist Român, Ioachim Moga, Nicolae Constantin, Iulian Topliceanu, Ioan Şerbănoiu, îşi pregătiseră „planul unic de acţiune” temeinic. Trebuiau să-l pună în aplicare, indiferent de sângele care ar mai fi curs. Ei şi câţiva dintre „oamenii lor de casă” se pregătiseră să riposteze împotriva clujenilor cu o forţă sporită.

Lt. col. Ioan Laurenţiu Cocan: „Precizez că noi, trupele scoase în stradă, la «nimicirea duşmanului», am fost readuse în cazărmi în noaptea de 21/22 decembrie 1989 la ora 01,00, iar dimineaţa, pe la ora 04,00, am fost scoşi din nou în oraş, dar în alte locuri. Deci se pare că nu a fost nimic întâmplător ci totul foarte bine conceput. De fapt, planurile şi hărţile întocmite sunt o dovadă! De data aceasta am fost scoase foarte multe trupe pe platoul de joacă al copiilor de lângă stadionul municipal din Cluj-Napoca. Erau mai mulţi reprezentanţi din cadrul Comandamentului Armatei a IV-a Transilvania care coordonau aceste activităţi. Personal am reţinut prezenţa col. Marangoci Dumitru (azi general, comandantul Centrului Teritorial Cluj) acolo. Ni s-au făcut scurte precizări, după care am fost redistribuiţi în alte locuri de pază şi apărare.”

Lt. col. Gheorghe Branga: „În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 7,30, am primit ordin de la gen. Şerbănoiu să deplasez două autospeciale la sediul fostului partid, ordin pe care eu l-am tot amânat în executare, iar în jurul orelor 9,00, gen. Şerbănoiu mi-a dat din nou telefon ca să mă întrebe dacă am executat ordinul, la care i-am raportat că nu l-am executat şi nici nu pot să-l execut întrucât strada este plină de demonstranţi şi nu se poate ieşi din unitate.”

În 22 decembrie, imediat după apariţia, absolut neaşteptată, la televizor a lui Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, în Mănăştur s-au auzit, efectiv, urlete de bucurie. S-a uitat de sticlele incendiare şi clujenii au năvălit în stradă. Învinseseră, nu mai era nevoie de luptă, nu mai trebuia să moară nimeni. Cu atât mai mare era bucuria, cu cât fiecare începea să conştientizeze că nu mai trebuia să moară, în primul rând, el! Era o mulţime de oameni pe străzi care se îmbrăţişa, necunoscut cu necunoscut, era o stare de bucurie pe care, dacă nu ai trăit-o degeaba încerci s-o explici. Nu mai existau duşmani, existau numai prieteni! În Mănăştur ne-am constituit în coloană, am străbătut de câteva ori străzile din faţa magazinului BIG, în sus şi în jos pe linia de tramvai şi, când ne-am strâns suficient de mulţi, am pornit spre centrul oraşului. Abia apropiindu-ne de Fabrica de bere am început să ne îndoim de victoria noastră, am început să ne temem că s-ar putea să se tragă din nou în noi. Am încetinit ritmul înaintării. Am intrat în zona în care cu o zi înainte fusese dispozitivul de represiune de la Fabrica de bere şi, cu uşurare, am observat că în afară de pereţii ciuruiţi de gloanţe (mai ales cei din partea stângă, pe latura cu Fabrica de bere) şi de basculanta distrusă rămasă, încă, acolo, nimic nu mai amintea de ziua de ieri. Nu mai existau forţe de represiune, nu ne mai ameninţa nimeni viaţa. Am îngenunchiat şi cineva a început să spună „Tatăl Nostru” pentru sufletul celor ucişi acolo. Mult mai eliberaţi sufleteşte, am pornit către centrul oraşului. În dreptul sediului actualei primării era o maşină ARO militară, vopsită în kaki şi cu unmăr de înmatriculare care începea cu A. Înăuntru era un soldat în termen cu un pistol mitralieră în mână. Din păcate, în asemenea momente se dezvăluie adevărata faţă a mulţimii, „a puterii celor mulţi” (când sunt mulţi, sunt fioroşi şi nu mai judecă raţional): a fost suficient ca unul din mulţime să strige „asasinul!”, că cei din coloană s-au repezit asupra maşinii şi-au început s-o zgâlţâie. Vroiau, nici mai mult nici mai puţin decât să-l scoată pe soldat de acolo şi să-l sfâşie, să-l linşeze. Împreună cu câţiva bărbaţi din coloană, am început să strig: „Fără violenţă!” şi ne-am interpus între cei care zgâlţâiau maşina, dorind să o răstoarne şi aceasta. Era să fim linşaţi şi noi. Am strigat: „Armata e cu noi!”. Militarul dinăuntru şi-a scos încărcătorul de la armă şi ne-a arătat că nu are muniţie. Aceasta a liniştit mulţimea care, preluând sloganul, a început să înainteze spre centrul oraşului. Am stat acolo până când a trecut coloana. Din când în când, însă, se mai repezea câte un cetăţean să zgâlţâie maşina armatei. Atunci n-am înţeles de ce cetăţenii din Mănăştur identificaseră în armată „asasinul”. Înţelegerea avea să vină odată cu cunoaşterea faptelor şi a participanţilor la ele.

OCUPAREA SEDIULUI INSPECTORATULUI JUDEŢEAN AL MI CLUJ. „IULIAN VLAD A TRĂDAT”:

În ziua de 22 decembrie, înainte de ocuparea de către manifestanţi a clădirii inspectoratului, generalul Ioan Şerbănoiu declară că a primit, „prin telefonul special, ordinul Generalului-colonel Iulian Vlad, pe atunci ministrul securităţii, de a ne preda cu tot armamentul din dotare, întrucât cuplul ceauşist a fugit cu elicopterul şi rezistenţa era inutilă. Am apucat să raportez acest lucru primului secretar şi să informez cadrele de comandă din inspectorat. Am intrat chiar în dialog cu masele din stradă cu ajutorul gigafonului, spunându-le că dictatorul a fugit şi să păstreze calmul, fără violenţă şi distrugere de bunuri. Fără să se tragă nici un foc de armă s-au deschis uşile şi sute de manifestanţi au pătruns în clădire şi, fără nici un control, au pus mâna pe arme şi muniţii, dar nu le-au folosit împotriva cadrelor aflate în sediu. Am fost conştient că după ocuparea sediului, telefoanele vor fi distruse şi nu mai pot controla sau determina celelalte forţe de intervenţie (Batalionul de securitate, Grupul de pompieri, Echipa de la aeroport) să nu facă uz de armă şi să se predea. În aceste împrejurări, am plecat cu autoturismul ARO condus de maistrul militar Scarlat Constantin, intrând în Comandamentul armatei, unde erau prezenţi General-col. Iulian Topliceanu şi alte cadre. Am raportat pe scurt cum s-au petrecut lucrurile la sediul inspectoratului şi prin telefonul TO am luat legătura cu comanda Brigăzii de securitate (col. Mihalache), cerându-le să nu deschidă foc. Acelaşi lucru l-am cerut Grupului de pompieri şi echipei de serviciu de la aeroport. În jurul orei 18,00 m-am deplasat la sediul Brigăzii de securitate, împreună cu comandantul, col. Mihalache, am făcut o scurtă trecere în revistă a evenimentelor ce au avut loc. Cu acest prilej, am fost informat că efectivele lor nu au făcut uz de armamentul din dotare şi totul este în ordine (care ordine, cu ocazia altei declaraţii sună în felul următor: „însă mi-a raportat că din noile cercetări făcute a rezultat că un număr de 6 militari, care erau amplasaţi în partea dinspre primăria municipală au tras foc de avertisment, împreună cu efectivele MApN, la ordinul unui căpitan din cadrul acestui minister.” – n.n.). În seara zilei de 22.XII. am dormit la căminul garnizoanei, iar pe 23.XII., cu sprijinul şi protecţia armatei, am revenit în sediul inspectoratului, unde ne-am continuat activităţile ordonate de noua conducere a MI.”

Col. Nicolae Ioniţă: „În ziua de 22 XII – în jurul orei 11,30, am fost chemat de gen. mr. Şerbănoiu Ioan – în spatele meu fiind şi mr. Petcu Gheorghe, care mi-a spus că a fost sunat de gen. col. Vlad Iulian care i-a ordonat: «dacă vin manifestanţi, să nu se tragă şi să ne predăm», afirmând în continuare: «generalul Vlad ne-a trădat». În jurul orei 13,00 – 13,30, când în faţa clădirii inspectoratului s-au adunat circa 1000 de manifestanţi, am fost chemat de gen. mr. Şerbănoiu Ioan şi, întrebat ce am de gând să fac, şi scoţând pistolul din buzunar a afirmat «nu ne rămâne decât glonţul» (în sens de sinucidere). I-am răspuns că asta înseamnă laşitate şi întrucât nu avem crime pe conştiinţă l-am sfătuit să nu facă un asemenea gest. La puţin timp după aceasta, din biroul meu l-am auzit când folosind o porta-voce a încercat să se adreseze manifestanţilor însă nu a reuşit, mulţimea a început să se manifeste mai vehement şi să se urce pe gard. La revenirea în birou, mr. Bucşe, care era ofiţer de serviciu la uşa de la intrare, ne-a raportat că şase reprezentanţi doresc să discute cu dânsul. I-am propus gen. mr. Şerbănoiu Ioan să accepte şi împreună să încercăm să potolim spiritele, să renunţe să intre în sediu prin forţă, să predăm sediul armatei şi celor 6 reprezentanţi. La început a refuzat, apoi însă mi-a spus «mergi dumneata şi voi veni şi eu imediat», urmând ca mr. Bucşe să le permită celor 6 accesul în clădire. Când am ajuns în dreptul biroului lt. col. Olteanu V., atât prin uşa dinspre miliţie cât şi pe scările principale venea mulţimea dezlănţuită, care lovea în tot ce întâlnea în cale, inclusiv în mine. Mi-au cerut să le arăt biroul gen. mr. Şerbănoiu însă dânsul nu mai era, părăsise prin uşa din spate clădirea. La cererea celor care mă loveau şi târau după ei, i-am condus la arhive unde în faţa grilajului închis se aflau lt. col. Nistor Ion şi cpt. Tuduce A. Cu sprijinul unora cu care am putut dialoga, în sensul păstrării arhivei pentru cercetări ulterioare, s-a reuşit sigilarea uşilor şi s-a pus sub paza armatei şi a reprezentanţilor Frontului Salvării Naţionale. Tot cu sprijinul reprezentanţilor s-a reuşit salvarea centralei guvernamentale de radio frecvenţă şi telefonice unde se aflau cpt. Cosma şi cpt. Chindriş. Doi din cei care ne-au ajutat din mulţime se numesc Murzea Ion şi Bagi Francisc. În tot acest timp culoarele, scările şi chiar birourile erau pline de oameni şi, pe măsură ce unii ieşeau, alţii intrau. Precizez că pentru a linişti mulţimea doi reprezentanţi pe nume Ambrus Gyurka Csaba şi Ruian Marius, cu sprijinul mm Condurache au instalat un microfon şi difuzoare în camera ofiţerului de serviciu, însă nu se puteau înţelege cu cei din exterior. Venirea la microfon a d-nei Doina Cornea şi apelu făcut către mulţime de a renunţa la actele de violenţă care se accentuau, a determinat pe cei de afară să se liniştească şi treptat, treptat, reprezentanţii maselor şi ai armatei să preia controlul clădirii, a arhivei şi depozitului de armament şi a altor bunuri din dotare.”

Mr. Gheorghe Petcu: „În ziua de 22.12.1989, în jurul orelor 12,00, când se apropia de sediul inspectoratului o coloană de manifestanţi, mi-am dat seama că situaţia poate fi deosebit de  gravă, având în vedere că se distribuise, pentru paza unităţii, pe lângă pistolete şi pistoale mitralieră şi muniţie. Din această cauză am mers la colonelul Ioniţă pe care l-am găsit în biroul lui Şerbănoiu Ion, fiind prezent şi acesta şi am întrebat «ce facem?». În acest context, generalul Şerbănoiu s-a exprimat: «am fost trădaţi», dar nu mi-am dat seama la ce anume se referea. Am propus să se depoziteze armamentul în fişete întucât nu mai era timp să-l depozităm în magazie. Colonelul Ioniţă a aprobat propunerea şi a ordonat să trecem la predarea armamentului şi a muniţiei.”

Plutonierul Radu Frandoş-Băiaş: „În dimineaţa zilei de 22.12.1989, la ora 01 – 01,30, a venit la mine lt. Matei Marius care m-a rugat să-l las să doarmă la mine în birou. Lt. Matei Marius făcea parte din echipa ARTA şi biroul lui era ocupat de colegi (care tocmai anchetau persoanele reţinute ilegal din rândul manifestanţilor – n.n.). În jurul orei 9,00, am fost chemat de col. Ioniţă Nicolae care mi-a spus că trebuie să filmez ce se întâmplă în Piaţa Victoriei la Comitetul judeţean PCR. M-a întrebat că de unde aş putea face acest lucru şi i-am spus că din clădirea Regionalei CFR, dar s-ar putea să am probleme la intrare. Col. Ioniţă a vorbit cu Directorul general ing. Groza, stabilind parola de intrare: «sunt GROZA». M-am deplasat pe jos prin Piaţa Abator, str. Constanţa. La poartă am spus parola după care am intrat în clădire la etajul I. Din clădire am filmat din două locuri: de lângă biroul Directorului general, dintr-o sală de şedinţă de unde aveam vedere spre Comitetul judeţean PCR şi din biroul plan învăţământ, birou care este lipit de seminarul teologic de unde aveam vedere spre faţa Catedralei. Am filmat alternativ din cele două puncte până în momentul fugii dictatorului. Am stat acolo până în jurul orei 16,30, în biroul Directorului general, urmărind programul TV. De la Regională am încercat să iau legătura cu inspectoratul dar am constatat că ceva s-a întâmplat deoarece la Frecvenţă mi-a răspuns un oarecare Poruţiu şi nu cunoşteam nici un coleg cu acest nume. Am stat acasă până în dimineaţa zilei de 23.12.1989 când împreună cu alţi colegi de serviciu din Zonă am venit la unitate pentru a ne preda armamentul care se afla la birou închis în fişetul metalic.”

Col. Nicolae Ioniţă: „În ziua de 22 XII, până în jurul orei 14,00, majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor au fost în sediu, excepţie fiind cele 16 cadre plecate în obiectivele economice aflate în răspundere şi a 39 cadre care, prin specificul muncii, nu aveau voie să intre în sediu (erau ofiţerii conspiraţi, cei care lucrau în diverse instituţii clujene ca ingineri, medici, economişti, profesori etc. – n.n.). Mai lipseau câteva cadre aflate în misiuni de de culegere de informaţii prin oraş.”

Lt. maj. Ioan Marius Ghilea: „Am rămas în intreprinderea Terapia toată ziua de 21, 22 şi m-am prezentat la serviciu în 23.12.1989 la chemare. Pe tot acest interval eu nu am părăsit sediul Terapiei, fapt pe care îl pot demonstra, la nevoie, cu martori. M-am reîntors de la inspectorat în fabrică unde am organizat paza acesteia, revenind la inspectorat în 24.12.1989. Armamentul şi muniţia din dotare am predat-o cpt. Constantin Dorinel de la o unitate militară din Floreşti, care s-a prezentat la fabrică în ziua de 22.12.1989 orele 17,30 împreună cu un pluton care a preluat paza (numai în ziua de 22 de cembrie, după-amiaza, şi-a adus aminte şi generalul Iulian Topliceanu că există în Cluj-Napoca şi „Terapia”, intreprindere pe care, dacă o aruncau în aer „iredentiştii şi teroriştii unguri” cu care, chipurile se lupta el pe străzile oraşului, atunci ar fi dispărut, pulverizat, o bună parte din acesta – n.n.) şi împreună cu acesta am organizat posturile de pază a intreprinderii, încă din acea zi.”

Col. Mihai Ienea: „În seara zilei de 22.12.1989, după ce armata organizase paza sediului de la filaj şi fuseseră luate chiar măsuri de sigilare a fişetelor şi încăperilor, s-a întâmplat un incident despre care am aflat în ziua următoare. Din câte mi s-a spus de către cpt. Bodea Ioan, care era ofiţer de serviciu şi M.M. Ferenţ Nicolae care au mers la sediul consiliului frontului, am aflat că un militar, în prezenţa unui student, a manevrat pistolul care era în fişetul personal – pe care l-au spart cei care au intrat de la armată acolo – şi a degajat un foc în podea. Pistoletul a fost predat împreună cu toate celelalte şi am cerut celor care au primit armamentul să ia măsuri de prevenire a vreunui alt incident, având în vedere că pistolul ofiţerului de serviciu putea să aibă cartuş pe ţeavă.”

„CINE-A TRAS ÎN NOI PÂNĂ-N 22?”:

Gen. mr. Ioan Şerbănoiu: „în administrarea datelor şi a probelor care să elucideze împrejurările în care s-a tras în oameni, cine a făcut-o şi din ordinul cui, să se folosească şi filmul tras pe casetă video de către angajatul nostru Frandoş şi fotografiile făcute (27 bucăţi) de către domnul Rotar, asistent la Politehnică. Personal, împreună cu şeful poliţiei şi domnul Dorel Vişan am văzut aceste fotografii (înainte de data de 9 ianuarie 1990, data acestei declaraţii – n.n.) care nu lasă nici un dubiu asupra celor care au deschis focul în Piaţa Libertăţii şi se fac răspunzători de uciderea unor oameni nevinovaţi. Domnul Rotar ne-a spus, de faţă fiind şi soţia sa, că originalul filmului l-a expediat în străinătate şi că acasă sau în alte locuri ar păstra copii ale peliculei care, la nevoie, le puteţi folosi. Schiţele cu dispozitivele unde au fost amplasate plutoanele de intervenţie sunt cunoscute foarte bine de către: colonel Mihalache şi colonel Ioniţă de la Brigada Trupelor de securitate Cluj; lt. col. Pintea şi lt. col. Mărincaş, locţiitori ai şefului poliţiei judeţene Cluj, de maior Blaga Grigore şeful poliţiei municipale Cluj, maior Ardelean Virgil, locţiitor al şefului poliţiei municipale, care au fost prezenţi în teren, împreună cu efectivele din subordine. Aceştia au raportat atât verbal cât şi în scris cum s-au petrecut lucrurile. Oricum, modul în care s-au început unele verificări la armamentul şi muniţia inspectoratului şi afirmaţiile făcute în presă, înainte ca acestea să se încheie, mă fac să cred – fără să jignesc pe nimeni – că se merge voit spre o regizare.”

Plutonierul Radu Frandoş-Băiaş: „Declar că în data de 19.03.1990 am vizionat un număr de fotografii executate în Piaţa Libertăţii la data de 21.12.1989 pentru a recunoaşte persoana care în cadrele după împuşcare se află aproximativ în centrul intersecţiei în picioare cu spatele spre obiectiv, îmbrăcat cu căciulă, scurtă culoare închisă, pantaloni mai închişi, care mai apare şi pe o poză în profil pe marginea unui trotuar, cu mâinile desfăcute lateral. Într-un număr de fotografii vizionate acea persoană îşi modificase puţin poziţia. Declar că având funcţia de fotograf al fostei securităţi îi cunosc pe toţi foştii colegi atât din faţă, profil şi spate. Menţionez că persoana din foografie nu este nici un fost coleg. Am vizionat şi alte poze cu persoane din locul respectiv dar nu recunosc nici o persoană din cele de pe trotuar de la locul faptei.”

Cpt. Vaidasigan Pamfil, fost ofiţer în cadrul serviciului de cadre al Milţiei judeţene Cluj (în prezent şeful serviciului cadre al Poliţiei judeţene Cluj): „La data de 19.03.1990 fiind chemat la Procuratura militară a judeţului Cluj, mi s-au dat spre examinare mai multe poze efectuate în data de 21.12.1989, executate în Piaţa Libertăţii Cluj pentru a recunoaşte persoanele care în cadrele prezentate se află în centrul intersecţiei, în picioare cu spatele spre obiectiv, îmbrăcat cu căciulă, scurtă de culoare închisă, pantaloni mai puţin închişi şi care mai apare şi pe o poză în profil pe marginea unui trotuar, stând cu mâinile desfăcute lateral de corp. Din examinările efectuate de către mine este aceeaşi şi una persoană, dar întrucât lucrez de mai multă vreme la Serviciul de cadre am posibilitatea de a recunoaşte din orice profil dacă a fost sau nu un ofiţer sau subofiţer din cadrul fostului aparat de securitate. Declar pe proprie răspundere că această persoană civilă nu face parte din cadrele forţei securităţii. De asemenea mi s-au pus la dispoziţie şi alte fotografii spre recunoaştere a altor persoane dar nu am reuşit să recunosc nici un coleg sau o altă persoană civilă care se aflau pe trotuare.”

Cpt. Marcel Rebrişoreanu: „Până în data de 24.01.1990 am lucrat în cadrul securităţii judeţene Cluj în cadrul Biroului 0620 (de luptă antiteroristă) unde am avut gradul de căpitan şi am răspuns de cunoaşterea şi contracararea activităţii ostile desfăşurate de studenţii străini membri ai unor organizaţii religioase, în special «Fraţii Musulmani». În ziua de 21.XII.1989 am desfăşurat următoarele activităţi: Înainte de masă, ora 11,00 – 12,00, am primit ordin de la şeful de birou cpt. Medan Ion să verific existenţa la cursuri a doctorandului iordanian Ali Matar, şeful organizaţiei «Fraţii Musulmani». Se afla la Clinica de Chirurgie I. De la Clinică am trecut pe la Liceul Sanitar unde soţia intrase de serviciu şi unde am rămas circa 1 oră. De la liceu am plecat la unitate, lângă magazinul Auto-Moto întâlnindu-mă cu Pogăcianu Dănuţ, cunoştinţă, muncitor la Carbochim, cu care am discutat câteva minute, după care m-am întors la unitate. În timpul incidentelor din oraş am stat în inspectorat, respectiv în birou şi pe coridorul etajului II, împreună cu colegul de birou Deji Pavel şi alţi colegi, telefonând frecvent soţiei pentru a o linişti. În jurul orei 18,00, profitând de faptul că Deji Pavel ceruse aprobare de la mr. Petcu pentru a merge la o întâlnire, am cerut şi eu acelaşi lucru pentru a o duce pe soţie acasă. Am mers împreună cu Dji Pavel până la magazinul SORA, unde acesta a coborât, iar eu am luat-o pe soţie în autoturism. Pe strada unde locuiesc am fost văzut de un vecin, Boieru Ioan. La unitate m-am întors în 20 de minute. Seara târziu am fost treziţi de doi colegi de birou, Dobocan Teofil şi Opriş Vasile, care făceau parte din grupa de intervenţie. Întrebându-i ce au făcut au spus că au stat cu toţii în faţa cofetăriei MOCA, unde au îngheţat de frig, fiind îmbrăcaţi subţire. Menţionez că nu am primit nici un fel de ordin privind modul de acţiune faţă de demonstranţi, mr. Petcu spunându-ne, atunci când am ieşit în oraş, să avem grijă doar pe unde mergem pentru a nu avea necazuri, sens în care, să ocolim grupurile de oameni. Referitor la activitatea profesională, raportez că nu am obţinut informaţii din care să rezulte că în rândul studenţilor străini ar fi elemente teroriste pregătite să acţioneze pe teritoriul României.”

Unde sunt trupele străine invocate de generalul Iulian Topliceanu şi împotriva cărora trebuia să se acţioneze somând: „Stai! Stai că trag! Trage în sus. Nu se supune? Trage la picioare!”? De când se acţionează în aşa fel pe un câmp de bătălie? Unde sunt cele 400 de autoturisme străine amintite de generalul Şerbănoiu? Unde este „teroristul ungur care a tras din mulţime în cpt. Dicu”, inventat de actualul general Pantelimon Pralea pentru a justifica faptul că, fără nici un temei, armata, aflată în mod ilegal pe străzile municipiului Cluj-Napoca, a ucis cetăţeni români nevinovaţi? Unde este „securistul” cu care s-a „bătut” Călin Nemeş în Piaţa Libertăţii în 21 decembrie 1989, „securist” pentru care, luni de zile, până nu s-a aflat că este vorba de un „apevist”, a fost adulat şi ridicat în slăvi de un oraş întreg, de o ţară întreagă, pentru curajul de care a dat dovadă? Unde sunt „securiştii”, specialişti în a ucide cu arme de mare precizie (deci, cu mare precizie), dar care în 21 decembrie 1989 în municipiul Cluj-Napoca au ucis, în majoritatea cazurilor, din ricoşeu (deci specific unor trageri la întâmplare în spaţii închise cum sunt cele din spaţiu urban)? Unde sunt tragerile lor de pe acoperişurile caselor, din turlele bisericilor care, în loc să producă răni de sus în jos au produs, în marea lor majoritate, răni de jos în sus şi, cel mult, pe orizontală? Unde sunt trăgătorii de pe Fabrica de bere care au tras în demonstranţi? Mulţi au luat declaraţia de bună dar nimeni n-a judecat situaţia de maniera în care aceşti trăgători dacă împuşcau înspre demonstranţi, implicit înspre dispozitivul militar, ar fi rănit măcar un soldat din acest dispozitiv. În plus, la zecile de mii de cartuşe trase înspre Fabrica de bere, nimeni nu se întreabă cum de au supravieţuit aceşti trăgători?

Revini şi afirm: morţii şi răniţii din Cluj-Napoca prezintă răni specifice focului tras în mediu relativ închis, cu multe obstacole în calea gloanţelor, specific mediului urban. S-a tras foc în sus şi s-a încercat, conform ordinului, să se tragă foc la picioare. Focul tras înspre picioare explică de ce majoritatea morţilor sunt loviţi de jos în sus (vedeţi planşele cu explicaţia balistică din volumul I) şi de ce răniţii prezintă, în marea lor majoritate, răni în partea inferioară a corpului. Gloanţele trase „în sus”, în unghiuri de la 0 şi până la 60⁰, ricoşate din pereţii clădirilor, din diverse alte obstacole, au ucis şi rănit şi persoane care nu aveau nici o legătură cu evenimentele în curs de desfăşurare. Ricoşeuri au produs şi gloanţele trase în jos spre picioarele manifestanţilor, ucigând şi rănind persoane la întâmplare în şi din afara grupurilor vizate. Tocmai de aceea era interzisă, prin lege, executarea focului în cazurile în care s-ar fi putut pune în pericol viaţa altor persoane decât cele determinate, situaţii specifice, printre altele, aglomerărilor urbane. Situaţiile descrise, ulterior consumării faptelor, de către responsabilii militari ai represiunii, conform cărora ar fi existat infiltrate persoane străine în dispozitivele care împiedicau accesul populaţiei civile către centrul oraşului, şi că acestea ar fi cele care au tras în manifestanţi, noi le considerăm nefondate. Este imposibil ca într-un dispozitiv militar, alcătuit din relativ puţini militari (aşa cum a fost cazul în Cluj-Napoca unde dispozitivele erau alcătuite din grupe de câte 8 – 16 militari în termen şi ofţerii lor), toate aparţinând aceleiaşi unităţi şi care se cunosc între ei, să apară, în mod nejustificat, persoane înarmate necunoscute. Dacă ele ar fi existat cu adevărat, cel puţin comandantul dispozitivului ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de acestea. În caz contrar, nu vedem motivul pentru care, militarii înarmaţi şi aduşi în orş, chipurile pentru a se război cu teroriştii şi iredentiştii unguri (care, sperăm, au avut bunul simţ să fie înarmaţi şi cu altceva decât cu sudălmi, bile şi alte obiecte tari, din moment ce doreau să „zmulgă” Ardealul din trupul patriei) nu au tras asupra acestora. Şi, dacă acceptăm apărarea învinuiţilor, că armata nu avea sarcină să tragă în manifestanţi, atunci, elementara logică ar fi impus ca, prin orice mijloace, să-i oprească pe cei care, infiltraţi între ei, ar fi tras asupra populaţiei. Nu dorim să ne pronunţăm asupra situaţiei de la Timişoara şi nici asupra celei de la Bucureşti. Nu avem la dispoziţie suficiente date. Altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte municipiul Cluj-Napoca. În ziua de 21 decembrie 1989, fără nici un dubiu, armata a tras în cetăţenii acestui oraş producând, în mod inutil, victime nevinovate. Miliţia, securitatea, pompierii, prin acţiunile întreprinse, sunt complici la aceste crime şi vătămări. În spatele tuturor, beneficiarul acestor atrocităţi, rânjesc secera şi cioanul Partidului Comunist Român!