„CINE-A TRAS ÎN NOI DUPĂ 22?” (IV)

Ionel Dumitru (stânga) şi Paul Buştiuc, doi dintre supravieţuitorii măcelului de la Otopeni

Cazurile pe care vi le prezint în continuare, petrecute în municipiul Cluj-Napoca, coroborate cu masacrul de la Otopeni, tentativa de masacru de la Şomcuta – Baia Mare şi altele petrecute în perioada de după 22 decembrie 1989 (cu predilecţie din dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989), demonstrează că în România a avut loc o luptă pentru putere în care. cu bună ştiinţă, s-au implicat capii Forţelor Armate Române. Şi în numele acestei lupte pentru putere au fost ucise şi schilodite, nejustificat, persoane nevinovate. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului „terorist” din decembrie 1989, am preferat să vă prezint faptele relativ în ordinea producerii lor.

MASACRUL DE LA OTOPENI, PARTE A SCENARIULUI „TERORIŞTII – SECURIŞTII”:

Erau 72. Majoritatea lor erau aproape copii, în orice caz, erau copiii cuiva. 34 dintre ei au murit la Otopeni în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989. Singura lor vină: erau militari în termen la Cîmpina, unitatea lor, aparţinând de Ministerul de Interne, fiind un batalion de Securitate. Florin Văduva, de numai 19 ani, era unul dintre militarii încorporaţi, la data de 27.09.1989, la unitatea militară 0865 din Cîmpina – transmisiuni. Nimeni nu l-a întrebat dacă doreşte sau nu să fie încorporat în cadrul trupelor Ministerului Apărării Naţionale sau în cele ale Ministerului de Interne! Domnul Ilie Văduva, avea, în 1989, 44 de ani şi era maistru în cadrul Întreprinderii „Semănătoarea” (Bucureşti). Doamna Elena Văduva, pe atunci de 39 de ani, era inspector la autoritatea tutelară. Începând din data de 21 decembrie 1989 şi până în 28 decembrie 1989, cei doi părinţi au ţinut permanent legătura cu unitatea din Cîmpina dar nu au putut afla nimic despre copilul lor. Îngrijoraţi de lipsa comunicării cu fiul lor, în ziua de 24 decembrie 1989 au plecat la Cîmpina la unitatea militară. Ajunşi acolo, ofiţerul de serviciu i-a liniştit: „Militarii din compania a treia se află în Bucureşti, încă de joi 21 decembrie 1989, şi apără obiective de acolo. Nu au morţi, răniţi, nici măcar un zgâriat.” În zilele următoare însă, părinţii au aflat că la spitalul din Baloteşti există morţi şi răniţi din unitatea de securitate de la Câmpina. Pe data de 27 decembrie 1989 au luat din nou legătura cu unitatea şi din nou au fost asiguraţi că fiul lor este sănătos. Însă, în ziua următoare, printr-o nefericită coincidenţă, au aflat, chiar de la colegele de serviciu ale doamnei Văduva – de la Starea civilă, că au înregistrat decesul fiului lor Văduva Florin – „căzut în Revoluţie în ziua de 23 decembrie 1989 la Otopeni”. Deci, pe data de 24 decembrie 1989, când s-au deplasat la Câmpina şi au fost asiguraţi că toţi soldaţii sunt în viaţă şi nevătămaţi, copilul loe era mort de o zi. Şi nu „căzut în Revoluţie” ci „securist-terorist”, un odios care, „jurând să-l slujească până la moarte pe dictator”, „trage din orice poziţie” „asupra cuceririlor Revoluţiei”.

Până în 5 ianuarie 1990 mass-media i-a numit pe aceşti copii „terorişti”. Primii care au distrus acest scenariu şi au aruncat o umbră de îndoială asupra lui au fost comandantul de pluton, Costică Dinu şi generalul Ghiţă Grigore care au început să susţină că, de fapt, pe aeroport „cineva a greşit, s-au dat ordine neclare şi 34 de ostaşi au fost ucişi”. Reacţia autorităţilor vremii (vorbesc de factorii de decizie pe linie militară) a fost promptă: militarilor supravieţuitori li s-a interzis să vorbească, li s-a interzis să furnizeze informaţii despre tragedia din dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989. La Otopeni au fost ucişi 34 de copii nevinovaţi, cu vârste cuprinse între 18 şi 20 ani, iar explicaţia celor responsabili a fost: „ne scuzaţi, dar am greşit şi v-am ucis fiul”. Nu se dorea publicitate deoarece s-ar fi redus dramatic numărul „teroriştilor” capturaţi şi ucişi de armata care până în 22 decembrie 1989, aflată „într-o gravă eroare de fapt, creată în mod deliberat de dictator şi acoliţii săi”, a tras împotriva propriului popor şi care acum încerca să spele onoarea comandanţilor săi (plătind un tribut de sânge nejustificat. Mi-am pus de multe ori întrebarea de ce nu s-au expus „gloanţelor ucigaşe” acei comandanţi ai armatei care au ordonat şi susţinut represiunea în decembrie 1989?).

Care a fost drumul acestor militari din Cîmpina către moartea care-i aştepta la Otopeni? În ziua de joi, 21 decembrie 1989, după ce au urmărit la televizor mitingul care a dat tonul demonstraţiilor din Bucureşti, au fost îmbarcaţi repede în camionae şi au fost trimişi urgent în capitală. Au fost duşi la sediul fostului Comitet Central. Au participat la represiunea ordonată şi ulterior, în 22 decembrie 1989, au fost concentraţi la Băneasa. Acolo i-a surprins „căderea dictaturii” şi marea „explozie de bucurie” ce i-a urmat. În zorii zilei de 23 decembrie 1989, când încă nici nu se luminase bine de ziuă, s-a dat alarma şi militarii au fost îmbarcaţi în trei camioane, fără a li se spune mare lucru despre misiune şi destinaţie. Unul dintre supravieţuitori îşi aminteşte că nici nu se trezise bine când asupra maşinilor a început să se tragă din mai multe direcţii…

Din declaraţiile confuze date de către generalul Ghiţă Grigorie şi comandantul de pluton, rezultă că înaintea convoiului a ieşit lt. major (MApN) Ionescu Constantin. Prin acesta s-a stabilit legătura între forţele existente în dispozitivul de apărare al aeroportului Otopeni şi camioanele chemate, chipurile, în ajutor. Deci, nu se poate admite scuza că nu s-a ştiut cine sunt noii veniţi şi că forţele din dispozitivul de apărare al aeroportului Otopeni au acţionat din confuzie.

Petre Mihai Băcanu, ziarist, redactor şef la cotidianul „România Liberă”, scria în 20 ianuarie 1990: „Aşadar, de ce s-a tras în aceşti copii nevinovaţi, copii care au ţipat îngroziţi şi au coborât din autocamioane? S-a oprit focul pentru o clipă, apoi cineva a comandat iar foc, deşi din autocamioane militarii nu au tras. Să existe vreo legătură între autocarul care a trecut la acea oră şi faptul că s-a redeschis focul asupra camioanelor venite în ajutor? Dacă prin ofiţerul MApN s-a stabilit legătura cu convoiul securităţii venit în ajutor iar ofiţerul MApN nu a fost ucis «în această tragică eroare», de ce a fost, atunci, necesară o zi întreagă pentru a stabili scopul cu care au sosit camioanele? Soldaţii declară că s-au predat, au fost dezarmaţi, au fost umiliţi de locuitorii din Otopeni, care îi scuipau şi aruncau cu pietre în ei, iar ofiţerii rămaşi în viaţă au fost ţinuţi în lanţuri, în genunchi, până la lămurirea situaţiei. De ce a fost nevoie de atâta verificare, când generalul Ghiţă Grigorie precizează că ostaşii trimişi la aeroport aveau ordin clar să apere aeroportul? (…) A fost o greşeală? Cine a greşit trebuie să explice, indiferent dacă aparţinea atunci forţelor securităţii sau MApN, iar azi toţi activează în acelaşi minister. Încercăm, ne străduim chiar să credem din spusele generalului Ghiţă Grigorie că în ziua de 23.12.1989, Compania a III-a a avut ordin să apere, alături de MApN, aeroportul Otopeni. Vrem să ştim astăzi, când copiii nu mai sunt, de ce a ordonat în ziua de 21.12.1989 ca aceşti copii să vină în Bucureşti, cu ce scop au înconjurat sediul CC, aşa cum reiese din declaraţia unităţii din Cîmpina. În numele dreptăţii, părinţii copiilor cer deschiderea unei anchete pentru stabilirea adevărului, a celor vinovaţi de uciderea ceor 34 de soldaţi. (…) Am luat legătura şi cu alţi părinţi din Bucureşti ai căror copii au fost ucişi. Familiile Datcu, Oprea, Stanciu, alte familii din Bucureşti şi din ţară, caută cu toţii să se facă dreptate. Iată câteva adevăruri de la care trebuie să pornească ancheta: copiii celor de mai sus sunt împuşcaţi în cap. Tânărul Stanciu a mai trăit 2 ore la Spitalul Baloteşti, timp în care doctorul declară că a putut afla de la el locul de muncă al mamei (fiind chemată la spital), cât şi faptul că au fost împuşcaţi de superiorii lor, întrucât au refuzat să execute ordinul şi nu au tras în oamenii din Piaţa Palatului în ziua de 22.12.1989 (cei care au văzut rana au fost de părere că este împuşcat cu pistolul); soldatul Datcu a fost împuşcat în obraz (rană ce nu-i putea pricinui moartea) iar o altă împuşcătură o are în inimă; soldatului Oprea i-a fost perforat maxilarul; Florin Văduva a fost împuşcat în tâmplă; (…) Din declaraţia părinţilor ce se aflau la Cîmpina în ziua de 02.01.1990, soldaţii care au supravieţuit masacrului sunt traumatizaţi de când au revenit în unitate. Li se reproşează că nu au fost instruiţi (pentru ce oare, pentru a trage în oamenii de la miting?). Li s-a repartizat un comandant de pluton de o severitate deosebită pentru instrucţie (deşi unitatea este de transmisiun). Trebuie aşadar, cercetat: cum au murit aceşti soldaţi, cine a trădat dintre comandanţii lor, dacă a trădat cineva; dacă au fost împuşcaţi la Băneasa sau pe drum, în camioane, de către comandanţi?; dacă în primul camion care se spune că a fost distrus total se aflau militari împuşcaţi şi au ajuns astfel pe aeroport; au fost transportaţi la spital răniţii, dar cei morţi au rămas la Otopeni? De ce?”

Ziarul „Expres”, a publicat relatarea caporalului Ilie Moldovan, participant la aceste evenimente, ostaş al unităţii de transmisiuni 0865 din Cîmpina. Din relatarea lui am aflat că din Cîmpina au plecat 72 de soldaţi. Au plecat îmbarcaţi în camioane în ziua de 21 decembrie 1989, la ora prânzului, chemaţi în sprijinul forţelor de represiune din Bucureşti. Au fost introduşi în dispozitivele de blocare din strada 13 Decembrie în jurul orei 17,00. Alcătuiau ultimul din cele cinci cordoane din dispozitivul de blocare aşa că, susţine, nu au văzut prea multe din cele întâmplate în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Au avut ordin să tragă în demonstranţi, să folosească armele din dotare dar, din fericire, n-au apucat să facă acest lucru (mulţi dintre militari erau Bucureşteni – printre cei din piaţa din faţa fostului sediul al CC puteau fi părinţii lor, fraţii lor, prietenii lor!). Abia a doua zi pe la ora 12,00 s-au retras către Sala Palatului sub presiunea maselor de demonstranţi. Au pactizat cu demonstranţii, de îndată ce conjunctura le-a permis acest lucru. Imediat după aceea a venit ordinul de evacuare, s-au urcat în camioane şi au plecat la Băneasa unde au fost hrăniţi şi li s-au creat condiţii pentru odihnă.

Părinţii şi soţiile celor ucişi pe Aeroportul Otopeni în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, au relatat despre cei 34 de militari în termen, 4 ofiţeri şi 2 şoferi civili aparţinând de Ministerul de Interne, următoarele: „UM 0865 Cîmpina, care aparţinea de Comandamentul trupelor de securitate, a fost adusă în ziua de 21 decembrie 1989 în Bucureşti din ordinul generalului Ghiţă Grigorie, care se afla la comanda trupelor de securitate. În ziua de 22 decembrie 1989, ora 11,00, când s-a produs fraternizarea cu manifestanţii, ordinul a fost dat ca toate efectivele militare să se retragă în unităţile proprii. Cu toate acestea, UM 0865 s-a retras nu la Cîmpina ci în Comandamentul de la Băneasa.”

Caporalul Ilie Moldovan, participant la evenimente, a declarat că în noaptea de 22/23 decembrie 1989 s-a dat alarma în unitate. Soldaţii şi-au luat armele şi s-au aşezat în dispozitivul de apărare. Imediat a venit un alt ordin şi anume, să se plece la Aeroportul Otopeni pentru a întări acolo apărarea. Au pornit îmbarcaţi în 3 autocamioane militare vopsite kaki şi acoperite cu prelată. Pe drum au fost opriţi la baraje şi verificaţi cine sunt şi unde se duc. Ilie Moldovan era în cel de-al treilea autocamion. Declară că n-au existat obiecţii la nici unul din cele trei baraje pe care le-au depăşit. Verificările numai i-au întârziat din programul de marş preconizat. Înainte de a intra pe şoseaua spre aeroport cele 3 autocamioane s-au oprit şi, conform înţelegerii iniţiale (de la plecarea din Băneasa), ofiţerii comandanţi au luat legătura cu un căpitan de aviaţie. Era lt. maj. Ionescu Constantin Dan, ofiţerul de legătură (pus la dispoziţie de UM 01913 Otopeni, unitate MApN, comandată de gen. mr. Drăghin Dumitru) venit pentru a introduce (conform propriilor ordine) aceste efective în dispoziţivul de apărare al Aeroportului Otopeni. Au trecut de barieră şi au ajuns la 70-80 de metri de Aerogară. Atunci s-a deschis pentru prima dată focul. Militarii au fost luaţi prin surprindere, erau aşezaţi pe bănci, faţă în faţă, cu pistoalele mitralieră ţinute între picioare şi, din motive de siguranţă, pentru ca din cauza zdruncinăturilor să nu se descarce accidental vreo armă, încărcătoarele cu cartuşe de război erau în port-încărcător, armele fiind dezarmate şi asigurate. Pe timpul primei rafale n-au apucat să reacţioneze decât aruncându-se claie peste grămadă pe podeaua camioanelor. Au fost loviţi de cartuşele trase, răniţi şi omorâţi, soldaţi care nu aveau nici o posibilitate de ripostă. Practic, asistăm la o execuţie… Focul s-a mai domolit şi celor din camioane li s-a ordonat să iasă cu mâinile sus. Încercaţi să vă închipuiţi cum este să sari peste parapetul unui camion militar (de la aproape 2 metri înălţime) cu mâinile ridicate de-asupra capului! Şi, totuşi, aceşti soldaţi, nevinovaţi, au făcut-o. Tocmai atunci s-a nimerit să apară pe şosea un autobuz care, ulterior s-a dovedit a fi autobuzul cu care erau aduşi în fiecare zi la lucru salariaţii civili de la aeroport. În psihoza pe care Televiziunea Română Liberă o declanşase prin comunicatele false emise pe post, orice apariţie în câmpul vizual al celor care apărau Aeroportul Otopeni era considerată atac terorist. S-a deschis focul asupra autobuzului, asupra camioanelor şi asupra militarilor coborâţi din camioane care stăteau cu mâinile de-asupra capului. S-a tras cu tot armamentul din dotare: de la mitralierele jumelate de pe tancurile şi TAB-urile aflate în faţa estacadei, până la pistoalele mitralieră ale apărătorilor Aeroportului, frontal şi din partea stângă (cum priveşti spre estacada Aeroportului), din dispozitivul UM 01913 Otopeni (aviaţia militară) şi de pe clădirea DAvC (aviaţia civilă). Au fost ucişi şi răniţi civili din autobuz, militari din camioane şi dintre cei care stăteau lângă ele cu mâinile de-asupra capului.

Lt. col. Petre Liţiu, participant la evenimentele de la Otopeni, pe atunci ofiţer MApN activ în UM 01913 Otopeni, trecut o vreme în rezervă pentru că a fost membru fondator al CADA: „Dimineaţa de 23 decembrie 1989 a adus cu sine tragedia. După ce toată noaptea s-a tras ca în delir, după această noapte în care au fost aşteptate cele trei camioane cu elevii de la Cîmpina, acestea sosesc, venind dinspre Băneasa, în jurul orei 07,30, după unele afirmaţii. La această dată, în decembrie, soarele răsare aproximativ la ora 07,45, iar cu jumătate de oră înainte este lumină încât se poate citi ziarul. Înainte de a intra către aeroport, camioanele sunt oprite, se face identificarea, deci sunt recunoscute şi li se permite accesul către locul stabilit în dispozitiv, având o călăuză în persoana lt. maj. Ionescu Constantin Dan, ce fusese însoţit până la locul stabilirii contactului cu detaşamentul «Câmpina» de către maiorul Buzescu. Odată recunoscut, detaşamentului i se permite accesul în dispozitiv şi acesta se îndreaptă pe drumul către clădirea Aeroportului Otopeni şi nu spre drumul «10», aflat câteva sute de metri mai la nord, cum se pretinde că i s-a ordonat lt. maj. Ionescu Constantin Dan. Înainte de a vira la stânga prin faţa aeroportului – şi nu la dreapta cum arată schema din «Revista de Istorie Militară» – asupra camioanelor se deschide focul, un foc nimicitor dirijat de pe estacadă şi de pe DAvC. Argumentul că lt. maj. Ionescu Constantin Dan a încălcat instrucţiunile este greu de crezut. Ofiţerul nu era nici sinucigaş şi nici asasin. Conducea trupe către un dispozitiv militar. Contactul cu detaşamentul «Câmpina» a fost mediat de către maiorul Buzescu; este greu de crezut că acesta nu i-a spus locotenentului major Ionescu care este drumul de urmat. Şi, mai greu de crezut, este faptul ca acest locotenent major să fi uitat care îi sunt instrucţiunile. Chiar şi aşa fiind, din moment ce camioanele trecuseră printr-un punct de control, unde conţinutul şi misiunea lor fuseseseră verificate, trebuia să fie clar că nu era vorba de terorişti. Şi nu fusese primul post de control.”

În 1990, dl. Petre Liţiu a publicat un serial cu privire la incidentul în discuţie, sub titlul „Masacrul de la Otopeni”. Ca urmare a publicării acestui material, de la UM 01913 Otopeni, s-a primit la redacţia ziarului „NU” următoarea scrisoare: „(…) Am urmărit cu interes şi în acelaşi timp cu uimire articolele ce apar în revista «NU» referitoare la acţiunile ce s-au derulat la Aeroportul Otopeni în decembrie 1989. Nu mi-am propus să comentez conţinutul acestora decât după ce, împreună cu dvs., voi clarifica următoarele probleme: – Autorul articolelor cunoaşte direct sau prin intermediari ceea ce s-a întâmplat la Otopeni în decembrie 1989? – Cât de mult îi cunoaşte pe ofiţerii blamaţi şi calomniaţi cu atâta înverşunare? – Îi cunoaşte direct sau tot prin intermediari? – Cunoşte ce misiuni au avut comandanţii care au asigurat paza Aeroportului Otopeni? – Se doreşte publicarea unor articole şocante pentru public, sau dezvăluirea adevărului cu privire la modul cum au acţionat comandanţii şi ostaşii de la Otopeni în decembrie 1989? Sunt convins că răspunsul nu poate fi decât DA. Atunci vă adresez rugămintea mea şi a colaboratorilor să ne vizitaţi pentru a elucida toate aspectele relatate. Vă veţi convinge cât de mare poate fi consideraţiunea şi solicitudinea de care sunt în stare aviatorii militari faţă de cei care doresc adevărul, faţă de cei care ştiu să se apropie de sufletul şi de inima lor. Şi noi, alături de dvs., am suferit în timpul dictaturii şi nu mai dorim să trăim în minciună, iar prin activitatea desfăşurată în decembrie 1989, aici, la singura poartă aeriană a ţării ne-am făcut datoria spre binele, libertatea şi independenţa patriei. (…) Vă invităm să ne vizitaţi la Otopeni, iar pentru modul de deplasare în scopul descifrării, la faţa locului a adevărului, putem comunica, la orice oră doriţi, prin telefoanele 183778; 150171. Comandantul Unităţii Militare 01913 Otopeni, gen. mr. Drăghin Dumitru”

Puteam rezolva simplu toată această afacere publicând pur şi simplu scrisoarea d-lui general Drăghin Dumitru şi răspunzându-i la toate întrebările formulate. În fond, d-l. Petre Liţiu fusese coleg cu cei implicaţi în acele evenimente, cu alte cuvinte, martor ocular. Numai că am pus mâna pe telefon (eram şeful „Departamentului Revoluţie” al săptămânalului „NU”) şi am vorbit cu d-l colonel Bălan – pe atunci şeful de stat major al unităţii 01913 Otopeni. Ca urmare a discuţiei purtate, atunci când condiţiile meteorologice au permis-o, împreună cu un reporter al Departamentului mai sus amintit, Florinela Gherasim, am zburat cu un elicopter – pus la dispoziţie, cu amabilitate, prin chiar aprobarea d-lui general Victor Athanasie Stănculescu, pe atunci ministru al Apărării Naţionale – spre Aeroportul Otopeni. Era la sfârşitul lunii noiembrie 1990 (am prins manifestaţiile de 1 decembrie 1990 la Bucureşti). M-am dus pregătit, în sensul că aveam la mine, notate într-un carneţel (care a dispărut, într-una din nopţi, din camera de la hotel în care am fost cazat), toate declaraţiile protagoniştilor apărute în presă până la acea dată, şi-mi formulasem întrebări foarte precise. Din păcate, pe mine mă interesa adevărul iar pe domnul general cine se ascundea sub pseudonimul „Dan Pârvu”, pseudonim sub care publica d-l Petre Liţiu la noi în ziar.

Îl rugasem pe d-l Petre Liţiu ca, până ajungem noi la Bucureşti şi începem discuţiile, să vină şi dânsul până la unitatea militară. Ca urmare, a doua zi, când deja ni se prezentaseră dovezi cum că d-l Petre Liţiu era informator al CI-stului etc., acesta era în faţa Punctului de Control al unităţii şi cerea permisiunea să intre în unitate. Confruntarea, atât de necesară adevărului, n-a mai avut loc. Cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună, d-l general Drăghin Dumitru nu a vrut să-l lase pe d-l Petre Liţiu în unitate. A invocat faptul că este ordinul expres al ministrului Apărării Naţionale ca nici un fost membru CADA să nu mai pătrundă vreodată, sub nici un motiv, în vreo unitate militară. Am spus, atunci haideţi dumneavoastră în afara unităţii militare, în faţa Punctului de Control. A refuzat şi acest lucru… Ce-am scris în revista „NU” sub titlul „Otopeni 1989 – morţii nu vorbesc”, nu cred că a fost pe placul d-lui general Drăghin Dumitru (mai ales că materialul a ajutat la condamnarea sa).

Oricum, înainte de a publica noi ceva în revista „NU”, gen. mr. Drăghin Dumitru publică în ziarul „Armata poporului”: „Noaptea de 22 spre 23 decembrie a fost, poate, cea mai tensionată, cu derularea cea mai dramatică. Pe fondul unei dezinformări concertate diabolic, a unei situaţii aeriene – şi asta mă interesa pe mine în primu rând – cu schimbări stupefiante, de la un moment la altul, cu aspecte incredibile, dar totuşi sesizate şi materializate de cei în specialitate, pe fondul acesta zic, se derula activitatea de apărare a aeroportului Otopeni. Importanţa sa excepţională din toate punctele de vedere, informaţiile care relevau intenţia lui Ceauşescu de a-l ocupa în vederea plecării peste graniţă (care Ceauşescu era deţinut de ceasuri bune în unitatea lui Kemenici la Tîrgovişte – n.m.), au creat o stare tensionată, fiecare om fiind îngrijorat (…) dar şi hotărâţi să acţioneze împotriva oricui ar fi încercat să pătrundă prin forţă. De aceea şi replica instantanee a apărătorilor, la tentativa celor trei maşini de a penetra dispozitivul. – Cum instantanee, nu s-a dat ordin să se tragă? – Nu, un asemenea ordin nu s-a dat. Ostaşii au fost surprinşi de apariţia maşinilor, iar după focul de avertisment (fără ordin, un dispozitiv de câţiva kilometri lungime, deschide foc de avertisment?! – n.n.), la care cei ce se apropiau nu au reacţionat corespunzător, au executat foc masiv.” (vezi ordinul de a se trage la picioare – n.m.)

Teodor Filip (locotenent colonel în rezervă); şef al Serviciului pentru paza şi apărarea ambasadelor şi reşedinţelor diplomaţilor acreditaţi în R.S.R.; responsabil cu pregătirea antiteroristă a cadrelor din unitate şi teritoriu (Colectivul Învăţământ al U.S.L.A.); comandant de schimb la Aeroportul Otopeni (răspundea de controlul antitero şi antideturnare): „Cooperarea dintre aceste unităţi MApN şi USLA a fost perfectă până în 22 decembrie 1989. Schimbul USLA din Otopeni, condus de către lt. col. Tănase VIZITIU, a fost dezarmat şi militarii şi-au extins competenţa pe estacada aeroportului, zonă de competenţă exclusivă a uslaşilor. De pe această estacadă se va trage, în mod nejustificat, asupra militarilor din Batalionul de Securitate de la Câmpina, chemat în «ajutor», să «întărească paza aeroportului», în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989.”

Martorul Constantin Tîncu, şofer pe taxi-furgoneta cu nr. 21-B-1189, a declarat, în data de 9 februarie 1990, că a ajuns din urmă cele trei camioane militare (despre care fusese informat că ar fi în faţa lui chiar de către cei aflaţi în barajul militar instalat pe podul Otopeni) pe aleea aeroportului. Camioanele depăşiseră ghereta miliţianului când de pe acoperişul Departamentului Aviaţiei Civile (DAvC), clădirea din stânga, s-a deschis foc automat. Declară că s-a tras, iniţial, cu o singură armă, în semi-întunericul de la acea oră văzând flacăra de la gura ţevii armei. După această primă rafală, s-a pornit foc concentrat atât de pe acoperişul DAvC cât şi dinspre Aeroport. În mijlocul spaţiului verde din faţa estacadei se afla un TAB (blindat pe cauciucuri) care a deschis şi acesta foc. Nu a reuşit să-şi dea seama cât a durat măcelul dezlănţuit asupra ocupanţilor camioanelor. Îşi aduce aminte cum cei care săreau din camioane erau imediat seceraţi de rafalele de gloanţe. Soldaţii care au stat culcaţi la pământ, fără să se mişte, au scăpat cu viaţă. La fel şi cei care au reuşit să fugă în liziera de pini din apropiere. La un moment dat, când tirul s-a mai redus, din aeroport s-a strigat la un porta-voce: „aruncaţi armele, mâinile sus”. Din ultimul camion a sărit un soldat care a aruncat arma aşa cum i s-a spus, dar imediat s-a tras asupra lui şi acesta a căzut. În faţa taximetristului, pe dreapta, era o „Dacia 1300” înfăşurată după un stâlp. În interior se aflau două persoane care cereau ajutor. Taximetristul a pornit maşina, a mers înapoi şi până în şosea, mort de spaimă ca nu cumva să se tragă şi asupra lui, a accelerat. S-a oprit pe şoseaua naţională. Dinspre Bucureşti venea, în viteză, un autobuz. Ajungând în apropiere, a semnalat intrarea spre aeroport, intrând în viteză pe alee. După circa un minut s-a pornit un tir năpraznic şi, după aproape trei minute, autobuzul s-a oprit pe partea opusă a aleii. Autobuzul era ciuruit în partea stângă a caroseriei şi, după orificiile gloanţelor, se vedea că asupra lui se trăsese tot din clădirea DAvC. În autobuz a văzut scene de groază: oameni cu capetele străpunse de gloanţe. Taximetristul a luat primii răniţi din autobuz. În timp ce-i încărca în autofurgonetă, din tufişuri au ieşit doi soldaţi răniţi pe care i-a luat în maşină şi a plecat, de urgenţă, către Bucureşti la Spitalul de urgenţă. Pe drum a aflat de la unul din soldaţi că sunt de la Cîmpina şi că fuseseră chemaţi în ajutorul Aeroportului, să-l apere de terorişti. Taximetristul, împreună cu alţi câţiva colegi (Moraru G., Trandafir G., Danciuc M.), în autofurgonetele taxi, au încărcat şi transportat la spitale (la un moment dat au fost redirecţionaţi la Baloteşti) răniţii şi morţii. Ofiţerii morţi aveau banderolă tricoloră la mână. Soldaţii din camioane, care au fost luaţi prin surprindere, au murit în poziţia şezând, aşa au fost găsiţi. Locotenent colonelul din prima maşină cât şi şoferul civil erau morţi în cabină, tot în poziţia şezând. Pe răniţii care se zvârcoleau pe jos nu-i lua nimeni în seamă. Dimpotrivă, cei din aeroport îi priveau cu ură şi dispreţ şi spuneau: nu merită să-i ajutăm, sunt terorişti. Taximetriştii au fost cei care i-au încărcat în maşini şi i-au transportat la spital. Ultimii morţi ai acestui măcel au fost luaţi în data de 24 decembrie 1989, morţi pe care nu i-a băgat nimeni în seamă. Pe data de 25 decembrie 1989, când taximetriştii s-au prezentat la Aeroport să predea armele primite pentru apărarea personală, medicul aeroportului i-a mai solicitat pentru a mai transporta încă 13 sau 15 soldaţi rămaşi în liftul subteran din tunel.

În „Revista de Istorie Militară”, cpt. Mircea Dogaru lansează o întreagă poveste: „Este 22 decembrie 1989, ora 22,00. Comandamentul Diviziei este înştiinţat că, în circa o oră, va sosi dinspre Băneasa, cu trei camioane, o subunitate cu militari din şcoala de ofiţeri de miliţie de la Cîmpina sub comanda maiorului P1. La statul major se ia hotărârea ca maiorul BŢuzescuţ, cu o grupă de militari, să-i întâmpine în şosea. După identificare urma să-l excorteze pe PI la punctul de control al comandamentului pentru a-l prezenta acolo lt. maj. Ionescu (iată şi un nume dat complet – n.n.), venit din spatele aerogării de la divizionul de artilerie. Ionescu primise misiunea să-l însoţească pe P1 la camioane şi să le conducă pe drumul naţional spre Ploieşti, până la intrarea pe drumul «10», pe care, prin spatele dispozitivelor de apărare ale RAv şi aerogării, urmau să ajungă în sectorul de apărare al pistei noi, destinate lor, deci la circa 1,5 km NE de locul care avea să devină teatrul evenimentelor. – Ora 23,30. Raportând că ajutoarele întârzie, BŢuzescuţ primeşte ordin să rămână în şosea. – Ora 02,00, 23 decembrie 1989. La un nou apel prin staţie BŢuzescuţ află că ajutoarele vor sosi din clipă în clipă, dar nu sub comanda lui P1. – Ora 06.00. I se comunică lui BŢuzescuţ că, totuşi, camioanele vor sosi sub comanda lui P1. Ca o opinie personală, faptele fiind consumate, la această oră puteau să nu se mai grăbească şi să vină oricând în cursul zilei. De altfel, potrivit martorilor, supravieţuitorii vor declara că a fost luată în calcul această posibilitate, dar că sub presiunea colonelului P2 s-a hotărât plecarea pe întuneric. la urcarea în maşină, P2 ar fi purtat căciulă. – În jurul orei 07,20 (martorii declară 06,45 – 07,30), apare detaşamentul de la Câmpina. Din primul camion coboară un locotenent colonel care declară că este comandantul subunităţii, colonelul P2. Amănuntul că el poartă acum caschetă şi grade inferioare nu are nici o importanţă din moment ce ofiţerul s-a prezentat corect, cu numele şi gradele reale. BŢuzescuţ refuză identificarea, situaţie în care din camionul doi coboară P1. Recunoscut, acesta este însoţit la punctul de control unde este prezentat lt. maj. Ionescu Constantin Dan. Îndeplinindu-şi misiunea, maiorul BŢuzescuţ se retrage în clădirea comandamentului. Ionescu, dotat cu aparat de emisie recepţie şi P1 se îndreaptă spre camioanele oprite în dreptul panoului care indică intrarea spre Aerogara Otopeni, urmând să le conducă înainte spre drumul naţional pentru a se înscrie apoi pe drumul «10». Din acest moment nimeni nu l-a mai văzut pe lt. maj. Ionescu Constantin Dan în viaţă. Şi nici pe colonelul P2 (parcă în articolul din 20 ianuarie 1990, P.M. Băcanu se întreba: „Dacă prin ofiţerul MApN s-a stabilit legătura cu convoiul securităţii venit în ajutor iar ofiţerul MApN nu a fost ucis «în această tragică eroare», de ce a fost, atunci, necesară o zi întreagă pentru a stabili scopul cu care au sosit camioanele?”; a murit sau nu a murit lt. maj. Ionescu Constantin Dan, mai bine zis, a existat sau nu a existat acest ofiţer? – n.m.). – La ora 07,30, aproximativ, detaşamentul Câmpina încalcă instrucţiunile şi camionul unu operează virajul la dreapta, spre Aerogară. De ce? A existat o înţelegere între Ionescu şi P1 să se scurteze drumul şi timpul şi să intre, profitând de faptul că se crăpa de ziuă, frontal în dispozitivul de apărare organizat la vest de Aerogară, delimitat de aceasta, clădirea DAvC cu anexele, lizieră şi drumul naţional? Unităţile acestui dispozitiv, neavând misiunea să le primească, au fost luate prin surprindere! Camioanele au înaintat încet, cu farurile aprinse, în dreptul gheretei miliţiei, perpendicular pe intrarea în clădirea DAvC, în singurul punct asupra căruia ocupanţii acestuia ar fi putut avea, din încăperile centrale, vizibilitate maximă, s-au oprit. În ce scop? Au stins apoi farurile şi au demarat puternic cu urale, potrivit declaraţiilor unor martori (vă reamintesc că soldaţii stăteau pe bănci, faţă în faţă, cu arma între picioare – deazramată şi asigurată –, în platformele autocamioanelor, platforme acoperite cu prelate; nici când atacă TAB-urile sau tancurile cei din interiorul lor nu lansează urale; uralele sunt pentru atacul trupelor de infanterişti, numit şi „atac la baionetă”, sau în şarjele de cavalerie, şi au scopul de a ridica moralul celor care atacă şi de adescuraja inamicul…; deci, nu vedem, de exemplu, cum puteau să atace „la baionetă” cele trei auocamioane, mai ales când în faţa lor era estacada, înţesată de puşcaşi şi în faţa acesteia erau patru tancuri; care sun şansele a trei autocamioane în faţa a patru tancuri? – n.m.). La etajul unu al clădirii (DAvC – n.n.), în biroul directorului companiei, la fereastră, unul din martori a exclamat: «Ce naiba fac ăştia? Vor să elibereze Aerogara!?» La vederea luminii farurilor camionului unu, lt. maj. Z l-a chemat prin staţie pe Ionescu. Neprimind răspuns, a chemat baza pentru a întreba ce este cu schimbarea de traseu? A lansat apoi un apel general prin staţie. Nimeni n-a fost în stare să ghicească ce s-a întâmplat. După oprirea şi relansarea camioanelor, a lansat două somaţii şi două salve de avertisment. Când distanţa de la camionul unu s-a redus sub 50 de metri, aliniamentul 2 (cele patru tancuri din faţa estacadei Aerogării şi puşcaşii de pe estacadă – n.n.) a tras în plin. Impresia a fost că detaşamentul «Cîmpina» se desfăşoară pentru luptă.”

Deci, generalul Drăghin Dumitru declară în ziarul „Armata poporului” că soldaţii din dispozitivele de apărare ale Aeroportului Otopeni au fost luaţi prin surprindere de aparaiţia celor trei autocamioane şi au deschis focul ucigaş, fără a li se ordona ceva în acest sens. Pe de altă parte, în „Revista de istorie militară”, lt. maj. Z (oare de ce i s-a ascuns numele – era cunoscut faptul că se vorbește despre lt. maj. Zorilă?) declară că la vederea camioanelor (despre care ştia că au un anumit traseu, altfel nu vedem de ce să-şi fi pus întrebări în legătură cu o presupusă schimbare a acestuia, de care el nu a fost anunţat), a încercat să intre în legătură cu lt. maj. Ionescu Constantin Dan şi că, nereuşind acest lucru, a lansat două somaţii şi două salve de avertisment. Aceste somaţii şi salve de avertisment presupun un ordin de foc şi o comandă, altfel ele (ca operaţiuni militare) nu se pot executa.

Să urmărim puţin cele două schiţe: una publicată în „Revista de istorie militară” fiind reconstituirea evenimentelor executată după mărturiile culese de către căpitanul Dogaru, cealaltă publicată în revista „NU” fiind rezultatul reconstituirii evenimentelor după mărturiile culese la faţa locului de către mine. Poziţia camioanelor, după ce s-a executat foc asupra lor, nu coincide în cele două schiţe, deşi ele au fost executate după mărturiile aceloraşi participanţi la evenimente. În schiţa din „Revista de istorie militară” camioanele sunt aşezate în coloană, unul după celălalt, deşi în text se spune că, după declaraţiile martorilor, s-ar fi sesizat intenţia de desfăşurare pentru luptă a celor din detaşamentul „Cîmpina”. Încă nu am auzit despre „desfăşurarea pentru luptă în coloană”… În schiţa publicată în revista „NU”, camioanele sunt desfăşurate ca pentru un atac asupra aerogării. Modul lor de aranjare poate fi interpretat ca o desfăşurare pentru luptă (în cazul în care camioanele sunt folosite la acest gen de operaţii împotriva tancurilor şi „blindajul” le permite să facă faţă), dar poate fi interpretat şi ca o fugă de sub un foc executat asupra lor prin surprindere dinspre RAv (Regimentul de aviaţie; UM 01913 Otopeni) şi DAvC (Departamentul Aviaţiei Civile). În schiţa (şi relatarea) din „Revista de istorie militară” nu a fost fixată deloc ceea ce am numit, în schiţa din revista „NU”, a doua linie de foc, anume dispozitivul de militari dispuşi la bariera către drumul de acces la Flotila 50 de aviaţie, cea care avea în grijă şi dotare aeronavele prezidenţiale. De asemenea, apar, în plus, numerotate cu S1 şi S2, două salvări „teroriste” care au executat foc asupra DAvC şi au dispărut (în mod perfid), fără ca superblindajul lor să aibă ceva de suferit în urma focurilor executate din dispozitivul de apărare al Aerogării. În schiţa publicată în revista „NU” aceste două salvări dispar (nu ne-a mai povestit nimeni nimic despre ele), în schimb apare o Dacie 1300 de culoare galbenă care, când atacă înaintea camioanelor, când (în funcţie de martori), vine în urma camioanelor şi poposeşte în primul stâlp dinainte de ghereta miliţianului.

Cpt. Dogaru (în „Revista de istorie militară”): „Se trage din liziera L1 spre cele două aliniamente. TAB-ul ripostează (este vorba despre elementul din schiţa 1, poziţionat în locul în care în schiţa 2 este figurată poziţia camionului 1 după ce s-a executat foc asupra lui  n.n.). Sunt văzuţi militari sărind din camioane şi trăgând potrivit martorilor B1 şi C3. Mulţi fug spre Liziera L1. De la volanul primei maşini sare un ofiţer trăgând. Lovit în aer, se prăbuşeşte lângă cabină. Va fi identificat cu P1. În acest moment apare un autocar, confundat de mulţi martori cu maşina de tură (era maşina de tură! – n.n.). Aparent nu era în el decât şoferul. Se trage de la extremitatea Lizierei L1 (din dispozitivul instalat la bariera de acces la Flotila 50 – n.n.), de la flancul drept al aliniamentului A2 şi de pe estacadă. Autocarul se retrage în marşarier. Militarii răspândiţi în faţa aliniamentului A2 strigă: ne predăm. De pe estacadă un subofiţer cere încetarea focului. Z1 se ridică, la fel şi cei care strigau că se predau. Din camioane continuă să sară militari cu braţele ridicate. Martorul P3 declară că în spatele lor, din camionul 2, ar fi sărit o siluetă de ofiţer cu caschetă care a tras. De aici legenda împuşcării militarilor detaşamentului de către ofiţerii proprii. Dar iată că se trage asupra aliniamentului A2 (istoricul militar nu precizează de unde dar, privind schiţele putem realiza că asupra aliniamentului A2 se putea trage liniştit atât dinspre direcţia RAv cât şi dinspre direcţia DAvC; mai mult, având în vedere că toţi au tras înspre cele trei camioane şi un glonte de pistol mitralieră are proprietatea de a ucide pe o distanţă de 3 km, nu este de mirare că au rezultat răniţi şi în dispozitivele de apărare ale aerogării – n.m.). Z1 şi fruntaşul de lângă el au fost răniţi. Apărătorii au senzaţia că predarea a fost o stratagemă şi deschid focul care va dura 10 minute (au tras 10 minute asupra unor oameni care se predaseră, care aveau mâinile de-asupra capului! – n.n.). Martori de pe estacadă au văzut ceea ce, obstrucţionaţi de camioane, cei din flancul drept al lui A2 şi TAB nu puteau vedea: focuri pornind din pâlcul de brazi, de după un ARO răsturnat şi de la circa 30 de metri este de punctul de control al miliţiei, neocupat la ora aceea, deci din trei puncte diferite ale lizierei L1. Martori de la nivelele inferioare ale clădirii DAvC şi din zona centrală a aliniamentului A1, au văzut ceea ce nimeni situat în altă poziţie nu putea să vadă: două maşini mici de salvare oprind în dreptul gheretei şi deschizând focul spre Aerogară, practic direct spre A2, în timp ce executau virajul la stânga, înscriindu-se pe artera de ieşire din dispozitiv spre drumul naţional pe direcţia Bucureşti (Cum au putut ajunge în zonă cele două salvări „teroriste” exact la timp ca să creeze diversiunea? Dacă cele trei autocamioane venite dinspre Bucureşti au fost oprite şi verificate, cele două salvări cum au trecut înţesate de terorişti prin acele bariere şi, mai ales, cum s-au întors prin acele bariere către Bucureşti? Dacă cele două salvări au trecut prin faţa a jumătate din dispozitivul DAvC – aliniamentul A2 – cum de nu au fost doborâte cu rafale, făcute sită şi anihilate? Aveau blindajul mai gros decât al celor trei autocamioane de la Cîmpina? – n.m.). S-a tras în ripostă cu toate armele, majoritatea celor implicaţi trăgând «în orb» pentru că A1 şi militarii de pe terasa DAvC au deschis focul perpendicular pe L1, flancul stâng al estacadei şi parterul Aerogării spre extremitatea estică a L1 iar A1 şi TAB-ul (nu se pomeneşte nimic despre cele patru tancuri existente în faţa estacadei – n.n.) împotriva celor care, era de presupus, au încălcat o lege nescrisă a războiului. Diversiunea a fost amplificată prin infiltrări în parcările P1 şi P2 ale DAvC. La riposta pe direcţii înaintea aliniamentului A1, majoritatea maşinilor particulare au fost ciuruite, circa 14 luând foc.”

Lt. col. Petre Liţiu: „Altă idee avansată de cei responsabili de dezastru, în apărarea lor, încă înainte de a începe să-l acuze pe lt. maj. Ionescu Constantin Dan de încălcarea ordinelor primite, este aceea că toţi cei ucişi fuseseră împuşcaţi în cap. Cumplita gafă aparţine maiorului Macovei (între timp avansat la gradul de lt. col.) (este vorba despre anul 1990 – n.n.); toţi cei aflaţi în barajul de la nord au văzut cum taxiurile furgonetă transportau trupuri ciuruite de gloanţe înspre spitalul din Baloteşti. Nu i-a fost de ajuns această gafă ci a revenit şi a afirmat că elevii s-au împuşcat între ei, provocaţi de lt. maj. Ionescu Constantin Dan şi de comandantul lor. Apoi a revenit şi asupra celei de-a doua afirmaţii, susţinând că tirul ucigaş a început în urma unei salve de avertisment trase de apărători. Se ştia de cele trei camioane şi, dacă trebuiau să fie somate, de ce nu s-a folosit o porta-voce (care ştim că este puternică), în loc să se aleagă soluţia executării de salve de avertisment?” Chiar aşa, tragi focuri de armă de pe estacadă, focuri pe care te aştepţi să le audă cei din cabina camioanelor (unde zgomotul motorului, coroborat cu oboseala misiunii de noapte fac acest lucru aproape imposibil), fără să-ţi pui măcar o clipă întrebarea dacă nu cumva, influenţaţi de ştirile alarmante transmise, cu inconştienţă criminală, de către Radio-Televiziunea Română Liberă şi, obosiţi de veghea de peste noapte, fiindu-le frică pentru propria lor viaţă, militarii din celelalte dispozitive vor începe să tragă în tot ceea ce mişcă?

În ziua de 22 decembrie 1989 la ora 22,00, la comandamentul din Băneasa s-a primit indicativul „Movila”, transmis telefonic de către generalul Rus, care se afla la comanda trupelor de aviaţie militară din incinta Aeroportului Otopeni. Acest indicativ era o variantă de luptă (îndelung exersată pe timp de pace, în cadrul exerciţiilor comune ale MApN şi MI) care consta în trimiterea de ajutor militar către Aeroportul Otopeni din partea Comandamentului Trupelor de securitate din Băneasa. Acest ajutor a fost acceptat să fie trimis de către generalul Ghiţă Grigorie deşi în aceiaşi zi, la ora 13,00, subunitatea de securitate 0829, comandată de locotenentul Levenţiu Luigi şi subunitatea USLA, comandată de maiorul Vizitiu, care asigurau paza Aeroportului Otopeni, fuseseră dezarmate de către conducerea MApN din aeroport. În viziunea lor trupele de securitate nu mai prezentau încredere în acel moment. Deci, generalul Rus ordonă dezarmarea, arestarea şi tratarea cu neîncredere a trupelor Ministerului de Interne, care deja erau acolo şi puteau fi folosite dacă chiar era necesar acest lucru, ca după aceea să ceară ajutor generalului Ghiţă Grigorie, să-i fie trimise alte trupe de securitate. Asta fără ca trupele dezarmate şi închise, aflate la faţa locului, să fi fost repuse în drepturi! Generalul Ghiţă Grigorie cunoştea că are trupe dezarmate pe Aeroport şi, totuşi, este de acord să trimită altele…

De la Băneasa a fost anunţat Otopeniul că le va fi trimisă în ajutor subunitatea de la Cîmpina sub comanda maiorului Popovici (acel P1 din relatarea cpt. Dogaru din „Revista de istorie militară”). Centrul de comandă din Otopeni transmite la Băneasa numele ofiţerului care-l va recunoaşte, în persoana maiorului Buzescu care, la rândul lui îl va prezenta locotenentului major Ionescu, ce urma să introducă subunitatea în incinta Aeroportului. Abia la ora 04,00, în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, la unitatea din Băneasa s-a dat alarma pentru plecarea în misiunea stabilită. Companiile a I-a şi a III-a din UM 0865 Cîmpina au fost scoase pe platou, echipate cu echipamentul de luptă, şi s-a stabilit ca prima companie să meargă în ajutorul militar al Aeroportului Boteni, iar compania a III-a să se deplaseze la Aeroportul Otopeni. În jurul orei 04,45, îmbarcată în trei autocamioane, compania a III-a a pornit pe DN1 spre Otopeni. Efectivul care a făcut deplasarea era format din 74 militari în termen, 7 ofiţeri şi 3 şoferi civili, comandantul convoiului fiind desemnat maiorul Popovici, fapt ce este transmis celor de la Otopeni şi confirmat de aceştia.

În drum, pe DN1 cele trei autocamioane au fost oprite de două ori la două baraje, au fost controlate şi le-a fost identificată misiunea şi destinaţia. Toate acestea foarte riguros şi minuţios, tocmai pentru că se lansase, deja, zvonul cu „teroriştii-securiştii”, „loiali clanului Ceauşescu”, „care trag din orice poziţie”. Ultimul baraj în care au fost controlaţi (este de presupus că la fel de minuţios), a fost cel militar instalat la intrarea către drumul spre Aerogara Otopeni, în care se afla maiorul Buzescu Dan. Comandantului convoiului i-a fost prezentat lt. maj. Ionescu Constantin Dan Constantin Dan, călăuza MApN ce trebuia să-i introducă în dispozitiv. Acest ultim baraj (repetăm acest lucru, pentru că el nu se regăseşte în relatarea din „Revista de istorie militară” şi nici în declaraţiile generalului Drăghin Dumitru, nici în cele ale mr. Buzescu), se afla exact la intrarea spre Aerogară din DN9.

Lt. maj. Ionescu Constantin Dan s-a urcat în cabina primului camion, pornind spre Aerogară pe DN9. Acesta este accesul frontal în dispozitivul de apărare al Aerogării. Un acces firesc în cazul în care vrei să introduci în dispozitiv, ţinând sub control, trupele chemate în ajutor dar care, după cum susţinea d-l general Drăghin Dumitru: „nu prezentau încredere” (ţinând cont de cele patru direcţii de foc prin care era controlat acest drum), DN 10, drumul pe care, susţin militarii aviatori, ar fi trebuit lt. maj. Ionescu Constantin Dan să introducă aceste trupe în dispozitiv, are o rută ocolitoare, prin spatele RAv, prin spatele întregului dispozitiv de apărare al Aerogării. Adică, introduci în dispozitiv trupe care „nu prezentau încredere” printr-un loc expus? Luând raţionamentul în mod invers, era normal ca detaşamentul „Cîmpina” venit, să zicem, cu intenţii inamice, să încerce cu trei camioane să forţeze un dispozitiv expus la patru direcţii de foc, din care una, în mod vizibil, era susţinută de patru tancuri? Nu era normal să accepte să fie introdus (sau să caute să fie introdus), în dispozitiv prin cel mai puţin expus loc?

După prima rafală de foc care se trage asupra camioanelor, luându-i pe ocupanţi total pe nepregătite (lt. maj. Ionescu Constantin Dan a fost găsit în cabina primului camion cu cutia craniană decalotată cum numai un glonte de calibru mare poate s-o facă – şi nu o împuşcare în cap a acestuia de către mr. Popovici cu pistolul din dotare, cum au încercat apoi militarii să acrediteze ideea). Este posibil, mai ales dacă primele focuri au fost trase din spate, din zona RAv şi a dispozitivului militar de la intrarea pe DN9, ca şoferii celor trei autocamioane să fi încercat să pătrundă înspre estacadă, în acest scop, despărţindu-se în evantai. Focurile trase de cele patru tancuri, de pe DAvC şi estacadă le-au ţintuit pe loc. În mod firesc, dar fără să tragă nici un foc (nici nu aveau cu ce din moment ce armele celor din autocamioane erau dezarmate şi asigurate, muniţia fiind în port-încărcătoare), ocupanţii încearcă să părăsească cursa celor trei camioane şi sar de pe platformele din spate şi din cabine (cei care nu au fost deja loviţi). Imagini cutremurătoare se văd în imaginile-document filmate de un reporter străin de pe estacadă, film prezentat ulterior ca dovadă a nimicirii unui atac „terorist murdar” „asupra principalei porţi aeriene a patriei”: militari cu mâinile sus sărind de la 2 metri de pe platforma camioanelor sub tirul ucigaş. Mulţi se prăbuşesc de cum ating pământul, alţii sunt sfâşiaţi de gloanţe încă din aer. Poate cel mai impresionant lucru văzut pe film este grupul de soldaţi, ghemuiţi în genunchi lângă camioane care stau, tremurând de frică, cu mâinile ridicate, sub tirul ucigaş. Şi tirul ucigaş nu se mai opreşte… M.G., martor ocular: „Un ofiţer îmbrăcat într-o scurtă de doc militară, având o portavoce în mână, le cere celor din camioane să se predea. În momentul în care soldaţii aveau mâinile ridicate, strigând că se predau, alte rafale ucigaşe erau trase de cele două aliniamente conduse de lt. Zorilă Ionel şi lt. maj. Pascu. Fiecare comandă de ridicare şi de predare era urmată de focuri de armă care făceau noi victime în rândul soldaţilor.” Ultimele imagini de pe filmul reporterului străin îi arată pe militarii victorioşi târându-şi de picioare victimele de-a curmezişul spaţiului verde de sub estacadă. O voce se aude din off: „Ai grijă la flori! Ai grijă la flori! Nu călca pe flori!” În luna decembrie nu există flori în România. În schimb, în luna decembrie 1989, în România, la Timişoara, Miliţia culegea de pe stradă „flori” (vezi declaraţia col. Răşină Dumitru). Erau numele conspirative ale cadavrelor celor ucişi…

SCENARIUL DEZINFORMĂRII ŞOMCUTA MARE; ERAU PRECONIZATE MASACRE LA NIVEL NAŢIONAL:

În 4 februarie 1998, la sediul Fundaţiei Academia Civică Cluj, am fost vizitaţi de către colonelul Ioan Pop, fostul comandant al batalionului de securitatea de la Şomcuta Mare. Mărturisind-ne că ne-a urmărit cu atenţie în toate apariţiile televizate şi scrise ale Centrului de Recuperare a Adevărului Istoric, domnia sa a ţinut să ne relateze cu privire la derularea evenimentelor ce privesc unitatea pe care o comanda în decembrie 1989. Am fost primii care l-am audiat şi care apoi am semnalat, în scris, acest caz (ce putea avea urmări mai tragice decât cele de la Otopeni din dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989) Direcţiei Procuraturilor Militare Bucureşti. Am susţinut şi acolo că acest caz demonstrează că, la nivel naţional, în lupta pentru putere, iscată între cei care doreau să-şi adjudece structurile abandonate de către clanul Ceauşescu, s-au creat scenarii sau s-a profitat de existenţa acestor scenarii (ca variante de luptă îndelung studiate în cadrul doctrinei militare existente), prin care populaţiei (care ar fi trebuit să fie adevărata beneficiară a Revoluţiei) trebuia să i se distragă atenţia de la această luptă pentru putere; în plus, prin aceste lupte trebuiau legitimaţi cei care veneau la putere şi trebuiau spălaţi de ruşinea de a fi acţionat împotriva propriului popor comandanţii Armatei române. Bineînţeles, Direcţia Procuraturilor Militare nu ne-a dat, încă, nici un răspuns…

Colonel Ioan POP, domiciliat în Baia Mare, actualmente trecut în rezervă, la cerere: „pe propria-mi răspundere şi în interesul lămuririi unor probe legate de evenimentele din decembrie 1989, relatez următoarele: Din 1986 am fost comandantul Unităţii 0716 Şomcuta Mare judeţul Maramureş până în data de 19 noiembrie 1997, dată la care mi-am dat demisia din funcţia de comandant. În prezent (data declaraţiei – n.m.) sunt cadru activ pus la dispoziţia Marii Unităţi de jandarmi Cluj. În 17 decembrie 1989 Unitatea mea a fost alarmată şi, în cadrul acestei alarme, tot efectivul Unităţii, inclusiv cadrele, trebuiau să fie în cazarmă. Din 17 decembrie până în ziua de 21 decembrie nu am avut nici un eveniment deosebit. Remarc totuşi că din surse neoficiale am aflat parţial de starea de lucruri din Timişoara despre care deşi am încercat să mă lămuresc mai deplin nu am reuşit să primesc relaţii credibile. În ziua de 20 decembrie, cred că în jurul orelor 21.00, prin telefonul operativ pe care-l aveam la unitate am fost sunat de colonelul Comănescu de la Comandamentul Trupelor de Securitate şi care făcea parte din colectivul de cadre militare trimise la Timişoara cu misiuni specifice, rămase mie necunoscute, care m-a întrebat care este situaţia în zonă şi respectiv în Unitate. I-am răspuns că totul este în ordine şi nu se întâmplă nimic deosebit. La care el mi-a comunicat că şi acolo, respectiv în Timişoara, acuma s-au liniştit lucrurile. După care a închis telefonul fără să pot să-l întreb ce anume s-a liniştit sau să îmi dea alte informaţii. În ziua 21 decembrie, tot la Unitate, am fost sunat din Cluj de doctorul Metea Ioan (Pilu), naş de căsătorie şi rudenie prin soţie care m-a întrebat ce este la Şomcuta şi în Baia Mare. La răspunsul meu că nu e nimic deosebit, acesta mi-a comunicat că în Cluj se trage şi că în Piaţa Libertăţii sunt mort. La îndoiala exprimată de mine asupra celor relatate, întrucât el locuia pe strada 6 Martie (actuală Iuliu Maniu), a scos receptorul pe fereastră ca să aud zgomotul focurilor de armă. Am auzit focurile de armă. După aceasta Metea mi-a spus că dacă şi la noi se întâmplă aşa ceva, nu mă mai recunoaşte de rudenie, m-a înjurat şi a închis telefonul. Am rămas profund impresionat de aceasta şi în sinea mea am luat hotărârea că, indiferent de situaţiile în care sunt pus, să nu accept să se tragă înspre populaţia adunată în stradă de către efectivele din subordinea mea. Mai menţionez că în principal pe timpul alarmării, atât cadrele cât şi trupa, au urmărit emisiunile la televizor aşa încât în Unitate se cunoştea ceea ce oficial se spunea pe post, astfel încât am văzut momentul când s-a oprit emisiunea şi apoi a urmat comunicatul cu privire la moartea generalului Milea şi de asemenea momentul în care mitingul din Bucureşti s-a transformat în manifestaţie anticeauşistă, precum şi fuga cuplului Ceauşescu şi a însoţitorilor de la CC. În momentul fugii cuplului Ceauşescu eu am afirmat în faţa celor prezenţi (şi erau foarte multe cadre), că ceea ce s-a întâmplat a fost un penibil exerciţiu militar, că este imposibil să aterizeze şi să decoleze un elicopter într-o clădire plină de militari şi nimeni să nu reacţioneze în sensul de a opri fuga. Am mai afirmat că aceasta va genera grave probleme militare şi de altă natură, cum de altfel s-a şi întâmplat. Am făcut aceste afirmaţii ca apreciere tactic-militară. Unii dintre cei prezenţi au înţeles cele spuse de mine în mod corect. Alţii, ulterior, au folosit acest prilej pentru a mă denigra, fapt care s-a repercutat în timp până anul trecut, crescând în intensitate, astfel încât am ajuns la momentul să-mi dau demisia pentru a-mi apăra demnitatea mea de comandant. Asupra acestor aspecte voi reveni însă pentru că doresc să respect cronologia evenimentelor. Arăt că până după fuga lui Ceauşescu în Baia Mare şi în judeţul Maramureş nu s-a întâmplat nimic deosebit şi nu au avut loc nici un fel de manifestaţii cu caracter social-politic şi de protest. Fac precizarea că după alarmare, în zilele de 17, 18, 19 decembrie, Comitetul de Apărare Locală a judeţului Maramureş, din care şi eu făceam parte, s-a întrunit de 2-3 ori pentru a se discuta şi a se lua măsuri concrete, raportate la efectivele militare şi alte forţe, asupra modalităţilor de acţionare în cazul în care s-ar produce evenimente deosebite, respectiv manifestaţii social-politice protestatare. În 22 decembrie 1989, după masa, în Baia Mare şi în localităţile principale ale judeţului, s-au constituit CFSN-uri ca noi organe ale puterii, fapt ce a generat o sumedenie de perturbări în relaţiile dintre structurile existente şi dorinţa de a fi subordonate de către unii sau de către alţii a acestora. În Baia Mare primul CFSN a fost condus de Şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice maiorul (pe atunci) Tătaru Vasile, ulterior de către inginerul Crăciun şi în final de către maiorul (pe atunci) Popa Gheorghe, fost prefect PDSR, fost deputat PDSR, actualmente funcţionar în cadrul Prefecturii şi membru PSM. În acesată primă situaţie, aproximativ până la orele 19.00, eu am luat legătura telefonică cu maiorul Tătaru Vasile căruia i-am comunicat situaţia efectivelor unităţii mele (în totalitate) şi că, în conformitate cu ordinele primite de la Brigadă, acestea se pun la dispoziţia noilor autorităţi (în totalitate). Arăt că acestuia i-am detaliat situaţia dislocării efectivelor arătându-i că în Baia Mare am următoarele subunităţi: un pluton care asigură garda sediului Inspectoratului judeţean MI, un pluton antiterorist tot la sediul Inspectoratului, o companie de securitate-miliţie la sediul Miliţiei municipiului Baia Mare, în valoare de 76 de militari şi garda Aeroportului Baia Mare – 12 militari (în total aproximativ 150 de militari şi cadrele corespunzătoare pentru conducerea acestora). Restul efectivelor se aflau în cazarma din Şomcuta Mare. Aceleaşi date le-am comunicat şi preşedintelui CFSN inginerul Crăciun şi profesorului Vintilă Călin. Primii doi (Tătaru şi Crăciun) au primit informaţiile după cum le-am dat, fără comentarii. Însă profesorul Vintilă Călin, care s-a erijat în funcţia de comandant al Inspectoratului judeţean MI, unde şi-a instalat sediul, mi-a comunicat că a dezarmat garda de la Inspectorat şi plutonul antiterorist pe care i-a introdus în Club sub stare de arest şi sub pază militară. La care eu i-am comunicat că nu au fost dezarmaţi ci au predat paza şi apărarea sediului Inspectoratului şi s-au pus la dispoziţia lui pentru a-i folosi la nevoie. Discuţia a continuat în zeflemea din partea acestuia, astfel încât nu mai a avut sens să o continui. Pentru informarea mea, cu privire la starea de lucruri din oraş, am luat legătura telefonică cu directorului fabricii „Faimar” inginerul Chirilă care şi el făcea parte din CFSN. Acesta mi-a comunicat că a primit dispoziţie să se deplaseze la fabrică şi pe şoseaua Cluj – Baia Mare să monteze o baricadă de apărare deoarece se aşteaptă ca în cursul nopţii oraşul să fie atacat. L-am întrebat de către cine şi, la remarca mea că duşmanul ar trebui să fie aşteptat să atace dinspre Vest şi nu dinspre centrul ţării, el mi-a replicat că el execută ordinele. După aproximativ 1/2 oră, cred că în jurul orelor 18.00, m-a sunat maiorul Tătaru rugându-mă să-i fac noi precizări cu privire la efectivele existente în cazarma Şomcuta, motivând că este posibil să aibă nevoie de 120 de oameni care să fie dislocaţi pe timpul nopţii în Municipiul Baia Mare pentru măsuri de asigurare a ordinii şi liniştii publice. Acelaş lucru mi l-a solicitat şi preşedintele CFSN-ului, inginerul Crăciun. Referitor la aceasta ştiu din cele aflate ulterior că aceste discuţii s-au purtat ca urmare a unor propuneri venite din rândul mulţimii de participanţi în sala de şedinţe fără să aflu cine a fost iniţiatorul acestora. Am luat legătura, telefonic, la sediul Inspectoratului, cu profesorul Călin Vintilă, pe care l-am întrebat de ce nu folosesc efectivele pe care le au în subordine la Inspectorat şi mai cer 120 de oameni din cazarma Şomcuta. La care dânsul a afirmat că cine mi-a cerut să trimit efective în Baia Mare, că ei au suficiente efective şi nu mai au nevoie şi de noi. L-am rugat să se pună de acord cu cei de la sediul Consiliului Local judeţean şi că voi reveni cu un nou telefon pentru clarificări. Discuţia s-a prelungit pe un ton insinuant nereverenţios de genul: „ce efective din Şomcuta? Avem vreme să ne ocupăm mai târziu şi de efectivele din Şomcuta. Pe ăştia de aici i-am dezarmat. Nu mai reveniţi cu nici un telefon”. Arăt că telefonul dat la Inspectoratul MI a fost absolut motivat întrucât, solicitândumi-se dizlocarea unor efective în plus, pentru asigurarea pazei şi ordinei, era normal să mă pun de acord cu cel care le-ar fi folosit efectiv, respectiv cel care atunci comanda Inspectoratul. Mai mult, arăt că eram nedumerit de această nouă solicitare atâta vreme cât efectivele dislocate în Baia Mare erau deja în stare de arest. Toate aceste date, aflate aşa cum am arătat, mi-au născut suspiciuni cu privire la atitudinea pe care o au autorităţile pe care le-am pomenit faţă de unitatea noastră şi, într-o nouă rundă de telefoane, am încercat să mă lămuresc. Mai înainte însă am luat legătura telefonică cu comandantul Brigăzii, colonelul Mihalache Vasile căruia i-am raportat situaţia şi care mi-a indicat să redactez o notă telefonică oficială (regulamentară) care să poată fi înregistrată şi să existe ca document justificativ de folosire a forţei. Această operaţie şi atunci ca şi acuma se făcea prin dictarea ofiţerului de serviciu a conţinutului convorbirii, nota având număr de înregistrare atât la unitatea emitentă cât şi la cea primitoare. L-am rugat pe comandantul Mihalache să ia legătura direct cu maiorul Tătaru şi inginerul Crăciun care au fir guvernamental, deci telefoane operative, să se lămurească şi dânsul, pentru că eu, personal, am suspiciuni cu privire la seriozitatea acestor solicitări, atâta timp cât un număr mai mare de militari decât cel solicitat se afla la sediul Inspectoratului în directa subordine a acestora. La scurt timp am primit notă telefonică de la Marea Unitate semnată de comandantul Brigăzii prin care mi s-a ordonat că, aprobându-se solicitarea autorităţilor din Baia Mare, să pun la dispoziţie efectivele solicitate dar să raporteze orele plecării din unitate, a sosirii în Baia Mare şi caracterul misiunilor pe care le voi îndeplini. Am dat ordine în consecinţă şi autocamioanele cu efectivele pregătite se aflau încolonate pe aleea de ieşire având ca şi şef al acestei forţe pe maiorul Aron Dumitru, şeful de Stat Major. Arăt că în timpul pregătirii am efectuat un instructaj amănunţit cu tot efectivul ce constituia forţa ce urma să fie dizlocată, precizându-le, printre altele, următoarele: vor îndeplini numai misiuni de asigurare a ordinii publice în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, vor folosi armamentul fără muniţie, precizându-le că despre folosirea muniţiei şi a altor mijloace urmează să dispună şefii de dispozitive ce se vor constitui la ajungerea în municipiul Baia Mare, atrăgându-le atenţia asupra interzicerii folosirii muniţiei, avându-se în vedere că în municipiul Baia Mare înteraga populaţie, din câte cunoaşteam la acea dată, s-a manifestat paşnic. Am îmbarcat efectivele pe mijloacele de transport, cerându-le să aşteepte până voi lua legătura din nou cu noile organe ale puterii din Baia Mare pentru a le preciza la cine trebuie să se prezinte şi eventual pentru ce misiuni vor fi folosiţi. Aceasta s-a întâmplat între orele  20.00 – 22.30. În jurul orelor 22.30 am luat din nou legătura telefonică cu maiorul Tătaru, comunicându-i că s-a primit aprobarea pentru dislocarea efectivelor la care a ripostat că de ce a mai trebuit să cer aprobare şi de la cine, că dânşii conduc judeţul şi forţele militare existente în judeţ. Din acest moment pentru mine a fost foarte clar că totul este o înscenare şi solicitarea de efective este absolut invenatată de dânşii pentru a genera o stare conflictuală armată şi în această parte a ţării. Am folosit un vocabular mizerabil l-aş numi, atrăgându-i atenţia, în mod foarte serios, de grava eroare pe care o comite inventând acest scenariu şi că trebuia să se gândească că pot să moară oameni nevinovaţi în urma unei asemenea mişcări de efective pentru care cei care au generat aceasta se vor face răspunzători. I-am închis telefonul şi l-am sunat pe preşedintele CFSN-ului, inginerul Crăciun şi i-am comunicat direct că solicitarea de efective este o murdărie, un joc militar şi dânsul spunându-mi că nu este informat corect asupra stării de lucruri să procedez cum cred de cuviinţă. L-am sunat şi pe profesorul Călin Vintilă la sediul Inspectoratului comunicându-i categoric că din cazarma Şomcuta nu iese nici un militar în această noapte. Mi-a replicat în termeni duri că de ce nu înţeleg că singura autoritate sunt dânşii, cei din Baia Mare, şi că trebuie să execut ceea ce spun dânşii. Mi-am menţinut poziţia că, indiferent de consecinţe, în noaptea aceea nu pleacă nimeni din cazarmă. L-am sunat şi pe inginerul Chirilă la „Faimar” pentru a-mi întregi informaţiile. Acesta mi-a confirmat că a auzit că Baia Mare urmează să fie atacată în cursul nopţii de către „teroriştii de la Şomcuta Mare” şi de aceea au realizat baricada de la „Faimar”. Faţă de toate informaţiile primite, fără să raportez eşaloanelor superioare, am coborât în curte şi am ordonat debarcarea din camioane a oamenilor şi am adunat întreg efectivul de cadre şi militari în termen, cărora le-am prezentat situaţia şi hotărârea pe care am luat-o de a nu ieşi din cazarmă, responsabilitate pe care mi-o asum în totalitate, şi apoi le-am ordonat ca nici un militar să nu părăsească, învoit sau neînvoit, incinta unităţii, întrucât s-ar expune pericolului de a fi agresaţi de alte persoane, întrucât deja am primit etichetarea de „terorişti”. În jurul orelor 23.30 am fost sunat de către maiorul (pe atunci) Popa Gheorghe care mi-a comunicat că el este comandantul militar al judeţului şi că măsurile care s-au luat până în acel moment sunt valabile. Pe maiorul Popa l-am cunoscut încă înainte şi eram în relaţii amicale, discutând fără formule de reverenţă. Acesta m-a întrebat din nou despre efectivele unităţii şi despre dislocarea lor, mi-a imputat faptul că am cerut aprobare de la Cluj pentru dislocarea de efective în Baia Mare, la care replica mea a fost: „Şi tu mă iei cu cei 120 de militari? Să mai înceteze odată toată mascarada”. La care el mi-a replicat: „Să nu îl iau cu tu şi să înţeleg că el este autoritatea militară de care trebuie să ascult şi să-i execut ordinul, pentru că pentru mine eşti un terorist.” Şi a închis telefonul. Din acest moment mi s-au suspendat toate legăturile telofonice şi mi-a fost bruiată staţia radio de care dispuneam, rămânând fără nici un mijloc de legătură cu exteriorul unităţii. Singurul mijloc de informare, până în data de 26 decembrie 1989, a fost televizorul. Menţionez aici un fapt petrecut la scurt timp după fuga cuplului Ceauşescu când, fără nici o aprobare, locţiitorul pentru servicii locotenent colonelul Pavel Lucian a părăsit unitatea şi s-a prezentat la CFSN-ul din Şomcuta Mare unde, din cele aflate ulterior a denigrat în multiple moduri unitatea şi a organizat împreună cu localnicii observarea circulară a unităţii prin intermediul persoanelor din localitate. Mai menţionez că tot în noapte de 22 spre 23 decembrie, după ce eu am luat măsurile arătate mai sus, şeful de Stat Major, maiorul Aron Dumitru mi-a reproşat hotărârea luată susţinând că datorită acesteia unitatea va fi blamată că nu se subordonează noilor organe de putere create şi că el se va duce în Baia Mare pentru că el este devotat Revoluţiei. Eu i-am spus că ordinul de încadrare în program este valabil şi pentru el şi dacă nu doreşte să se subordoneze este liber ca, pe cont propriu, să părăsească unitatea. De altfel a doua zi l-am desemnat ca ofiţer de legătură din partea unităţii pe lângă CFSN judeţean însă, pentru că nu avea autoritate şi prestanţă, nu a fost luat în seamă şi am luat măsura înlocuirii lui cu maiorul Iacob Puiu Florin. După terminarea activităţilor, ca şi alţii din efectiv, m-am dus la odihnă în biroul meu şi adormisem când în jurul orelor 03.30, am fost sunat prin centrala telefonică din Şomcuta, direct la telefonul meu, centralista comunicându-mi că cineva din Baia Mare insistă să vorbească cu mine deşi ea i-a comunicat că dorm. Am răspuns la telefon şi o voce de bărbat care de abia vorbea, făcându-mi convingerea că este în stare de ebrietate, m-a luat direct: „Tu ce faci măi, porcule, tu stai şi dormi şi eu stau toată noaptea şi te aştept în dispozitiv şi în frig?” La care eu i-am replicat enervat: „Proştii stau în dispozitiv, alţii iau scaunele puterii iar cel pe care aţi vrut să-l omorâţi stă şi se odihneşte.” Mi-a închis telefonul şi din nou nu am mai avut nici o legătură. Ulterior am aflat că acea persoană, a cărui nume nu mi-l reamintesc acum dar îl am notat în notele mele, era ofiţer în Gărzile Patriotice cu grad de căpitan şi în perioada aceea deţinea funcţia de şef al forţelor militare dislocate la sediul Inspectoratului judeţean MI. În perioada cât unitatea a fost în cazarmă şi fără legături cu exteriorul, ştiu din cele aflate ulterior, că în ziua de 23 decembrie o maşină cu gigafon s-a plimbat prin Baia Mare şi căpitanul Izvoraenu (femeie) ofiţer în cadrul Gărzilor Patriotice, din ordinul maiorului Popa comunica populaţiei că în noaptea trecută oraşul trebuia să fie atacat de teroriştii din Şomcuta dar că au fost opriţi dar că la noapte se aşteaptă din nou atacul acestora, motiv pentru care cerea populaţiei să iasă în stradă să apere oraşul. Aceiaş activitate au repetat-o şi în cursul nopţii de 23 spre 24, în jurul orelor 02.00. Prin gigafon au comunicat populaţiei că se aşteaptă atacarea oraşului de către teroriştii de la Şomcuta. În scopul incitării populaţiei şi pentru a crea veridicitatea cadrului enunţat prin gigafon, între două maşini blindate, care patrulau prin oraş s-a tras un singur foc de armă, care a creat într-adevăr panică şi cei care se aflau în preajma Gării au luat-o la fugă spre centrul oraşului strigând că vin teroriştii din Şomcuta. Mai ştiu că în noaptea de 22 spre 23 decembrie când maiorul Popa a preluat comanda militară a judeţului şi l-a arestat pe maiorul Tătaru, tocmai pentru că acesta nu voia să renunţe la funcţia de comandant militar, primul s-a dus şi a verificat om cu om dispozitivul circular „de apărare” pe latura de sud-vest a municipiului Baia Mare, întrebându-i pe oameni dacă ştiu ce au de făcut, dacă nu le este frică, mobilizându-i şi astfel întărindu-şi poziţia. Nu a acceptat prezenţa subsemnatului la şedinţele CFSN-ului şi a Comisiei Militare până în data de 27 decembrie când şi atunci m-a etichetat ca „terorist” şi că nu are încredere în mine. Mai fac menţiune că în data de 24 decembrie 1989 la orele 23.00, la chemarea, pe atunci încă a preşedintelui CFSN, inginerul Crăciun, m-am prezentat în Baia Mare la dânsul, fiind însoţit, pentru siguranţă şi prin desemnare, de către preşedintele CFSN din Şomcuta Mare şi un membru al CFSN care actualmente este primarul localităţii Şomcuta Mare. Ajuns în biroul dânsului mi-a spus numai că a vrut să mă cunoască şi să îmi mulţumească pentru că prin măsurile luate de mine am evitat un măcel în Baia Mare. M-a şocat faptul că discuţia noastră a fost întreruptă fără nici un avertisment de aceeaşi căpita Izvoreanu, care mi-a comunicat că discuţia s-a terminat „acum” şi să evacuez biroul. Ulterior am aflat că în aceeaş noapte maiorul Popa l-a destituit pe inginerul Crăciun şi a preluat şi funcţia de preşedinte al CFSN Maramureş. În data de 27 decembrie, în jurul orelor 14.00, din ordinul direct al maiorului Popa am primit sarcină să mă deplasez la penitenciarul din Baia Mare cu o subunitate de valoarea unei companii pentru a interveni împotriva deţinuţilor care s-au răsculat ocupând acoperişul clădirii şi ameninţând cu evadarea. M-am deplasat cu trei camioane în care am încărcat efectivele, un autoturism „Dacia” cu care m-am deplasat eu şi o autodubă cu care am transportat alimente şi veselă atât pentru efectivele cu care mă deplasam cât şi pentru cele care se aflau deja în Baia Mare. Pentru că maşina trebuia să facă şi unele aprovizionări cu alimente din oraş, aceasta s-a deplasat pe itinerarul Şomcuta – Satul Lung – Baia Mare, iar eu cu efectivele pe itinerarul Şomcuta – Săcălăşeni – Baia Mare (penitenciar), ales de mine pentru a fi o deplasare discretă care să nu incite eventuale persoane din oraş. La intrarea în Baia Mare autoduba cu alimente a fost somată să se oprească întrucât dispozitivul respectiv primise informaţia că un autocamion din cazarma Şomcuta transportă armament, muniţie şi explozibil în vederea aruncării în aer a barajului de la Firiza. La controlul efectuat, spre dezamăgirea controlorilor, au găsit doar veselă şi alimente. Eu cu efectivele dislocate am ajuns la Penitenciar şi luând măsurile ce le-am preconizat atunci necesare, fără violenţă şi fără folosirea armamentului, am restabilit ordinea în aproximativ trei ore, fără nici un incident. Menţionez că militarii pe care i-am deplasat au avut doar armamentul nu şi muniţie pentru acesta, hotărâre luată tocmai în scopul de a nu se face uz de armă. Ajuns la Penitenciar însă, locotenent colonelul Ţocu de la Gărzile Patriotice, delegat de maiorul Popa să mă asiste mi-a arătat şi mi-a oferit circa nouă lăzi cu muniţie pe care mi-a spus s-o folosesc, expresia lui fiind: „uite muniţia, luaţi şi împuşcaţi”. Am refuzat să folosesc muniţia oferită de acest ofiţer şi am menţionat că asupra măsurilor necesare voi hotărî singur. După restabilirea ordinii în Penitenciar m-am dus la CFSN şi am participat la prima şedinţă a Comandamentului Militar judeţean, unde mi-am exprimat nemulţumirea şi surprinderea că în atâtea zile s-a nesocotit de către maiorul Popa faptul că nu acţionez şi că nu voi acţiona la întâmplare chiar dacă unii dintre cei prezenţi la şedinţă şi-ar dori acest lucru. La care maiorul Popa a replicat că nici în acest moment nu are încredere în mine şi mă consideră tot terorist. Această atitudine a manifestat-o făţiş până pe data de 29 decembrie şi mai voalat până în prezent, contribuind la defăimarea mea, inclusiv prin materiale publicate în ziare şi reviste, mai ales în perioada în care a fost prefect şi parlamentar PDSR. Ulterior, pe plan local, mass media a reluat în diferite forme, atât prin seriale săptămânale în ziare locale cât şi la posturile locale de televiziune, diverse aspecte ale derulării evenimentelor din decembrie 1989, solicitând mărturii şi opinii ale diverselor persoane implicate direct sau mai puţin direct în acestea. În multe din aceste materiale mi s-a recunoscut meritul de a fi evitat confruntări sângeroase sau, practic, măcelul unor militari din unitatea mea care era compusă din tineri recrutaţi din judeţ şi din oraşul Baia Mare. Formele de exprimare ale acestei recunoştinţe au fost foarte diverse, uneori mergând chiar până la adulaţie. La o emisiune televizată în direct cu telespectatorii în care am fost invitaţi mai multe persoane printre care şi eu şi profesorul Vintilă Călin şi inginerul Crăciun, la întrebarea directă pusă profesorului Vintilă „dacă unitatea din Şomcuta ar fi venit în Baia Mare, trăgeaţi?”, a răspuns senin, fără nici o rezervă: „trăgeam, fără somaţie, sigur că trăgeam”. Spre documentare pot pune la dispoziţie casete video, realizate la posturile locale de televiziune din Baia Mare (Teleplus şi Cinemar), articole din ziare (pro şi contra), iar ca martori care pot să confirme cele susţinute de mine nominalizez pe: inginerul Crăciun a cărui adresă pot să o dau ulterior, economistul Varga – directorul de la Avicola Baia Mare, profesorul Mărieş, primarul Munteanu din comuna Şomcuta, profesorul Munteanu, fost membru CFSN Şomcuta Mare, locotenent colonelul Cărăjan Ioan, colonel Bumbu Ioan, ambii prezenţi în UM 0716 Baia Mare. La nevoie pot completa lista şi cu alte persoane ale căror nume şi adresă acum îmi scapă. Menţionez că se poate consulta şi Raportul detaliat întocmit de unitate în 1990 la solicitarea eşaloanelor superioare şi care cuprind cu lux de amănunte tot ce s-a făcut în unitate şi în legătură cu unitatea, inclusiv situaţia armamentului şi muniţiei. Acest raport a fost întocmit în mai multe exemplare din care unul a fost oprit la unitate iar restul au fost trimise ierarhic şi cred că unul din ele a ajuns şi la Comisia Senatorială care s-a ocupat de problemele Revoluţiei. Menţionez, cu titlu informativ, că în Revista „Jandarmeria Română”, exemplar scos cu ocazia comemorării a 100 de ani de la înfiinţarea acestei instituţii, a fost scris un articol foarte elogios la adresa mea tocmai ca urmare a comportamentului avut în decembrie 1989. Arăt că cele relatate mai sus poate că nu atât de detaliat le-am discutat cu mai multe persoane printre care şi ofiţeri sau foşti ofiţeri din cadrul MApN. Astfel am discutat chestiunea cu general colonel (r) Iulian Topliceanu care îmi este îndrumător la lucrarea de doctorat cu tema: „Viabilitatea structurilor militare a unei armate de arme întrunite. O posibilă structură militară a Ministerului de Interne”, cu generalul de divizie (r) Codrescu Ştefan, cu colonelul Toma Gheorghe, profesor în Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti etc. Am arătat aceasta pentru că este posibil ca în scopul reducerii mele la tăcere să se datoreze încercarea de a mă compromite folosind în acelaş timp şi antipatiile generate în rândul unor colegi de armă, mai ales după ce odată am fost propus să iau conducerea Brigăzii din Cluj şi apoi a propunerii pentru comanda Trupelor de Jandarmi. S-a folosit în acest sens orice prilej, fiindu-mi urmărit fiecare pas şi exagerându-se orice greşeală până când am fost adus la situaţia de a-mi prezenta demisia din postul de comandă. Aceste încercări au fost facilitate şi de împrejurarea că, la insistenţele mele, am obţinut aprobarea de mutare a sediului unităţii din Şomcuta Mare în Baia Mare şi, prin înţelegerea organelor judeţene locale, am primit cu titlul de concesionare gratuită pe 99 de ani a unui bloc construit pentru locuinţe (devastat şi adus în stare de nefolosinţă de către foştii locatari) şi un teren adiacent de 4,7 hectare intravilan. Întrucât mutarea sediului în Baia Mare a fost o dorinţă motivată militar şi operaţional a mea de mai multă vreme, m-am folosit de aceste aprobări şi, fără să fiu finanţat sub nici o formă de către eşaloanele superioare şi nici măcar sprijinit moral, prin forţe proprii şi cu concursul unor autorităţi şi sponsori locali, precum şi cu suficient de mari eforturi financiare proprii, am reuşit să finisez un sediu funcţional pentru Comandament şi cazarea efectivelor, inclusiv amenajarea unei termocentrale proprii cu racordare la gaz metan. În cadrul acestei activităţi care a durat din 1993 până în toamna anului 1997, pot afirma că am fost singurul să spunem diriginte general de şantier, administrator şi contabil, încă o dată menţionez, fără să fiu ajutat măcar cu trimiterea din când în când a unor specialişti care să mă ajute în finalizarea lucrărilor şi întocmirea documentaţiei administrativ-contabile adecvate. Ba mai mult, atunci când am obţinut fonduri sub formă de donaţii, după o perioadă lungă de timp mi s-a comunicat că se refuză donaţia şi să se găsească o altă formă de finanţare a lucrărilor care la data respectivă erau deja finalizate. Declar cu toată sinceritatea şi răspunderea că din întreagă această activitate eu nu am beneficiat direct sau prin alte persoane fizice nici măcar de un cui în schimb am folosit din banii proprii în jur la 15 milioane lei. Susţin deci că este posibil, de fapt şi real, ca unele documentaţii şi materiale iniţial să nu le fi justificat sau evidenţiat în totalitate, dar nici un material nu se găseşte altundeva decât în incinta unităţii sau în folosul acesteia. Multe din actele administrative ar fi putut fi completate sau reformulate legal dacă mi s-ar fi indicat şi mi s-ar fi dat timpul şi sprijinul necesar pentru aceasta, aşa cum îndeobşte se întâmplă la orice revizie făcută onest şi cu obiectivitate. Este de asemenea de înţeles că pentru nerespecatrea disciplinei financiar-contabile, fără prejudiciu real, aş fi putut suporta sancţiunile administrative de rigoare. În dorinţa însă de a fi compromis orice tentativă de a mea de a repara ceea ce ne voit am greşit mi-a fost respinsă şi astfel, în prezent, ca urmare a ultimului control efectuat, sunt etichetat cu fapte de abuz, neglijenţă şi chiar delapidare ceea ce susţin eu este total eronat. Detalierea acestor aspecte o pot face oricând şi în faţa oricăror organe care sunt abilitate să verifice aceste activităţi. Inadvertenţa care există în această privinţă este că organul de creditare respectiv Ministerul de Interne nu a dat nici un leu pentru realizarea acestei lucrări, iar prin strădaniile mele valoarea patrimoniului prin această cazarmă s-a ridicat cu aproximativ 1,7 miliarde lei, care practic sunt numai realizările mele. Cum poate să fie etichetată drept abuz, neglijenţă sau chiar delapidare a unor bunuri care nu sunt încă ale Ministerului de Interne, iar neregulile dacă pot să fie etichetate astfel, adunate din mărunţişuri, nu depăşesc suma de 15 milioane lei. Susţin cele de mai sus pe propria mea răspundere şi semnez”

„CRUCIŞĂTOARELE POTEMKIN” DIN CLUJ:

Pornesc de la definiţiile date de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române şi, ca să nu existe discuţii cum că aș vrea să oprim activişti ai Partidului Comunist Român („politruci”), am folosit un dicţionar editat în 1972: “– teroare = frică, spaimă, groază provocatâ în mod intenţionat prin diverse mijloace de intimidare, de timorare; – terorism = sistem de acţiuni teroriste; – terorist(ă) = (persoană) care comite acţiuni teroriste; – teroriza = a ţine pe cineva sub teroare, a inspira groază, spaimă prin diferite mijloace de intimidare;”, pentru a demonstra că adevăraţii terorişti au fost cei care, pentru a-şi atinge scopurile oculte, n-au pregetat ca prin orice mijloace, avute la îndemână, să ţină sub teroare populaţia României. Cei care au deţinut capacitatea de comandă şi coordonare au acţionat în aşa fel încât au indus în eroare populaţia (inclusiv pe militarii din subordine), realizând o stare de psihoză (în primul rând prin intermediul mass-media, unde un rol covârşitor l-a jucat Televiziunea Română – aşa zisă – Liberă) care, în final a dus la consecinţe tragice, soldate cu morţi şi răniţi.

Nopţile dintre zilele de 22 şi 23 decembrie 1989 şi 23 spre 24, au fost nopţile cele mai grele pentru starea de linişte a populaţiei. Cluj-Napoca este un oraş gardat pe direcţia est-vest de unităţi militare cu o mare putere de foc. În nopţile amintite, din aceste unităţi s-a tras încontinuu cu toate tipurile de armament (de la focuri cu pistolul mitralieră până la trageri cu rachete sol-aer). Cu un minim efort de imaginaţie, vă puteţi închipui cum „navigau” toate aceste unităţi prin noapte, bubuind din toate armele, împotriva unui duşman necunoscut (şi mai ales nevăzut), ca nişte „crucişătoare Potemkin”, consfinţind „victoria Revoluţiei din decembrie” a nomenclaturii comuniste împotriva clanului Ceauşescu. Românii nu au fost pregătiţi pentru un război al informaţiilor. De altfel această noţiune nici nu exista în limbajul comun, de unde informaţie într-o societate care şi-a făcut lege din îngrădirea şi negarea acesteia? Prin urmare, populaţia României a fost o victimă sigură a manipulării. Şi nici n-a fost nevoie să existe agenţi KGB (exceptând situaţia în care chiar „marii noştri români” care se luptau pentru putere nu erau chiar ei agenţi ai URSS; dar, neavând absolut nici o dovadă în acest sens, nu ne pronunţăm şi nici nu vrem să facem speculaţii), deoarece toată recuzita folosită la crearea de ţinte false şi simulări de trageri, dacă vă amintiţi, din Raportul SRI din 1994, a fost identificată ca aparţinând Secţiei militare a CC al PCR. Coroborat cu faptul că cei care conduceau Forţele Armate Române la acea oră trebuiau să cunoască variantele de luptă şi de apărare a fiecărei unităţi în parte (inclusiv modul în care acestea acţionau când îşi apărau cazărmile), variante testate de nenumărate ori (iar în ceea e priveşte apărarea propriilor cazărmi, să nu uităm că coşmarul oricărei santinele în post erau acei „baştani” – de la Batalionul de Cercetare – Diversiune al armatei – care, pe timp de pace, aveau exact acest tip de misiuni: penetrarea şi testarea capacităţii de apărare şi vigilenţă a celor care apărau Unităţile Militare; câte poveşti despre pierderea drapelului de luptă al unităţii şi, implicit, dizolvarea acesteia, nu s-au auzit în armată?), avem în faţă un tablou, greu de acceptat, dar veridic: cel al complotului militar la nivel superior împotriva propriilor subordonaţi şi a propriului popor. Mobilurile le-am mai discutat, dar nu strică să le repetăm: – refacerea imaginii acelor cadre ale armatei care au acţionat în mod criminal în represiunea ordonată de Nicolae Ceauşescu; – deturnarea atenţiei populaţiei de la grupul de activişti ai Partidului Comunist Român care se luptau pentru preluarea puterii; – negocierea unui loc sigur în societate pe cale de constituire. Este posibil să mai existe şi alte mobile, va veni vremea să le descoperim şi pe acestea atunci când vom discuta şi despre adevăraţii beneficiari ai evenimentelor din decembrie 1989.

Deci, au existat în România (fără a simţi nevoia „ajutorului” extern) persoane deţinătoare a suficeient de multe informaţii, capabile să manipuleze opinia publică şi să ducă un război electronic. Acestea, după cum s-a dovedit, beneficiau şi de recuzita necesară. Generalul Iulian Topliceanu a avut la dispoziţie în decembrie 1989 specialiştii din Unitatea Militară din Huedin (de cercetare – diversiune) camuflată în unitate de vânători de munte şi Batalionul de Cercetare Bruiaj Radio din Someşeni, unitate condusă de către colonelul Dan Ivanov, în prezent în rezervă şi şef de cadre la Primăria municipiului Cluj-Napoca. Despre activitatea acestor două unităţi, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, nu s-au făcut cercetări temeinice. Mai mult, actele cerute de către Procuratura Militară Cluj, ori n-au fost predate, ori au fost, în mod cert, contrafăcute. Cel mai la îndemână exemplu: în cadrul acţiunilor desfăşurate de către unităţile militare din Cluj-Napoca au fost înarmate toate cadrele şi, în plus, chiar personalul militar civil. În stradă, cu scop de represiune, au fost scoase inclusiv unităţile şi subunităţile de mecanici auto şi chiar tinichigii din atelierele de reparaţii ale armatei. Când s-a pus problema cercetării activităţii celor două unităţi amintite, din jurnalul lor de luptă rezulta că, aproape nici nu ştiau că a fost „alarmă de luptă parţială”… Ei nu s-au înarmat, ei n-au acţionat, ei n-au ieşit din unitate… La toate acestea, se adaugă fapta căpitanului Indreica de la UM 01278 Someşeni (unitate care l-a dat pe căpitanul Dicu Ilie la Astoria şi cu care ne vom mai întâlni în cadrul diversiunii cu tractoarele-tancuri care au atacat Floreştiul), despre care ştim că, într-o vreme, a fost comandantul unităţii de cercetare-diversiune de la Huedin, că în decembrie 1989 lucra la Biroul de Pregătire de Luptă a unităţii mai sus amintite şi că l-a însoţit pe lt. col. Florian Caba, cam peste tot în oraş, pe parcursul zilei de 21 decembrie 1989, de a se sinucide în ianuarie 1990, aruncându-se de la etajul al II-lea al secţiei Chirurgie din Spitalul Militar Cluj (vom reveni asupra acestei sinucideri).

Impactul psihologic al „atacurilor” asupra cazărmilor avea un efect devastator. Să nu uităm că un subofiţer din garnizoana Turda s-a omorât cu pistolul din dotare, nemairezistând acestor presiuni (vezi capitolul următor). Ce simţeau militarii „asediaţi” în propriile unităţi, cum vedeau ei situaţia şi cum acţionau în prezenţa pericolului iminent?

Lt. col. Ioan Laurenţiu Cocan: „Într-o noapte, nu mai ştiu care, dinainte de Crăciunul anului 1989, a fost atacată unitatea. Nu numai unitatea noastră ci şi unităţile vecine. Ceaţa ajuta să nu se vadă atacatorii. S-a pierdut actul de comandă! Parcă numai atunci? Profitând de ceaţă, toată lumea a dispărut, ascunzându-se care pe unde putea. Mai ceva ca în luptele de stradă din 21 decembrie 1989. Se auzeau rafale. Se auzeau urlete. Era o panică generală! Nu mai ştia nimeni nimic unul de altul. Nu mai ştiu exact când s-a terminat şi cum această harababură. Atunci era momentul să pui mâna pe putere, pe ciolan! Dar cine? Cei specializaţi să facă aşa ceva, oricum nu noi! În perioada imediat următoare sosirii trupelor în cazarmă, în locurile de dispunere, la instrucţie sau în tranşee, primeam tot felul de ordine şi apăreau tot felul de zvonuri. Pe un asemenea fond de desfăşurare a lucrurilor, s-a ajuns ca din unitatea noastră (UM 01215) şi din unitatea vecină (UM 01419), de pe terenul poligonului Instrucţia Tragerii cu Armament de Infanterie (ITAI), de pe lângă depozitul de muniţii şi, respectiv, de pe terenul de fotbal, să se tragă două rachete reale! Una spre pădurea Făget din Cluj-Napoca şi alta în sens opus, spre localitatea Suceag, trăgându-se peste comuna Floreşti.”

Citim în legătură cu acest episod în cotidianul „Adevărul în libertate” de luni 25 decembrie 1989: „MĂRTURIA UNUI OFIŢER: Alarmă aeriană. Sunt la postul stabilit. Lângă mine, un ostaş. Între altele, îmi spune că de 80 de ore încoace a dormit doar şase. Dar nu simte oboseala. Timpul trece greu. La vestul Clujului se aud bubuiturile tunurilor antiaeriene. E duminică. Ajunul Crăciunului. Auzim, apoi, că rachetiştii noştri au doborât cele două elicoptere cu terorişti care veneau să „colinde”. Trecem fiecare la treburile noastre.”

Justificarea acestor trageri au fost „ţinte aeriene apărute pe radarul centrului de comandă”. În momentul în care pe radarele unităţilor apăreau aceste ţinte (despre care, în final, s-a spus că erau baloane meteorologice echipate de aşa manieră încât să simuleze ţinte aeriene), zona era cercetată şi de radarul militar de la Muntele Mare (precizăm că unul dintre echipamentele de aici are „bătaie” până la Viena), de cel civil al Staţiei Meteo de pe dealul Cetăţuia şi de cele două radare ale Aeroportului. Aceste staţii nu au vizualizat nici un fel de ţintă aeriană, nici măcar una falsă.

Lt. col. Ioan Laurenţiu Cocan: „Ştirile veneau din tot felul de direcţii, fără a putea fi verificate. Am fost anunţaţi că o coloană de maşini grele se îndreaptă înspre noi şi ne au în obiectiv, să ne atace. Dinspre Oradea spre Cluj-Napoca venea o coloană de maşini mari cu ajutoare. O ştire alarmistă ne anunţa că este un atac la adresa noastră. Să fi văzut ce măsuri s-au luat! Am ocupat şoseaua pe ambele părţi, în dreptul porţii unităţii, cu trupe care erau dotate cu muniţie reală, inclusiv un AG-7 cu grenade reale. Sper să-şi amintească de acest episod hazliu (? – n.n.) câţiva colegi, printre care şi cpt. Silaşi Traian, lt. maj. Urculescu Cristinel şi plt. Prunduş Nicolae. Doar norocul a făcut că nu s-au întâmplat nenorociri, ce duceau la ruperea sigură şi definitivă a legăturilor cu Occidentul”.

În după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 s-a cerut la Marele Stat Major al Armatei din Bucureşti, de către guvernul Ungariei, ca două tiruri încărcate cu ajutoare să pătrundă pe teritoriul României pentru a aduce aceste ajutoare poporului român. De la Bucureşti s-a dat acest accept de abia în ziua de 23 decembrie 1989. Nici n-au intrat aceste tiruri pe la Vama Borş pe teritoriul României când „fabrica de zvonuri” a început să lucreze. Imediat au apărut zvonurile, repede preluate şi transmise mai departe, conform cărora aceste TIR-uri transportau tancuri şi terorişti. Prima dată aceste TIR-uri au forţat intrarea în Vama Borş dar au fost oprite şi şoferul unuia a fost ucis şamd. Zvonurile au precedat TIR-urile peste tot pe unde s-au dus. Mintea îngustă a celor care le-au luat în seamă, se pare, a inventat o nouă metodă de desantare a blindatelor: cea din TIR… Este al doilea motiv, după atacul în lanţ de trăgători şi cu strigăte de „ura” cu autocamioanele lansat la Otopeni, pentru care strategii armatei române ar trebui să primească premiul Nobel. Citim în lucrarea „Armata română în Revoluţia din Decembrie 1989: „Mai multe semnalări primite la comandamentul armatei au conturat impresia unui atac cu blindate asupra cazărmilor din Floreşti. S-au luat măsuri de respingere ale atacului, destinându-se pentru trageri anti-tanc subunităţi de artilerie antiaeriană, obuziere şi tancuri din unităţile militare din apropiere. După verificare, informaţiile respective s-au dovedit false şi măsurile respective au fost anulate.”

Lt. col. Ioan Laurenţiu Cocan: „Este vorba despre atacul cu o coloană de tancuri inamice din direcţia satului Tăuţi (dinspre sudul cazărmii, dinspre dealul Gârbău), pe un drum de ţară ce ducea spre şoseaua Oradea – Cluj-Napoca. Era într-o seară. Am auzit că vom fi atacaţi. Subunitatea comandată de mr. Coşarcă Gheorghe a primit ordin să pregătească tunurile pentru tragere reală! Nu mult a lipsit ca tractoriştii, oamenii cu tractoarele ce erau acolo, văzându-şi de treburile lor, nevinovaţi, să fie măcelăriţi de proiectilele tunurilor! Dar asta n-a fost tot. În sprijinul nostru, pentru respingerea acestui atac cu tancuri dinspre direcţia Tăuţi (deci împotriva tractoarelor), a plecat o subunitate de tancuri de la UM 01278 Someşeni (vă mai amintiţi de căpitanul Indreica? – n.n.). Nouă nu ni s-a spus nimic despre acest ajutor. Noi nu ştiam decât că vom fi atacaţi de tancuri şi atât. Împotriva acestei subunităţi de la Someşeni s-au pregătit acţiuni imediate de tragere de către trupele noastre care aveau în pază şi apărare latura de est a cazărmii, adică dinspre cazarmă spre podul suspendat «N» de la intrarea/ieşirea în/din municipiul Cluj-Napoca! Militarii noştri care păzeau această latură a cazărmii nu au fost informaţi de sosirea tancurilor de la Someşeni. Ca urmare le-au luat ca fiind inamice. Adică atacatoare! Urma să tragem în tancurile de la Someşeni care ne veneau în ajutor! Trimise oare de cine? Vă spun eu: e vorba de informările făcute între comandanţii de unităţi şi comandamentul Armatei a IV-a condus de generalul Iulian Topliceanu şi lt. col. Dorin Gheorghiu, şeful său de stat major, care coordonau toate activităţile militare la nivelul Clujului.”

Cu privire la dezinformările cu care s-a acţionat asupra unităţilor militare din Cluj-Napoca, citim în publicaţia „Armata poporului în Revoluţia din Decembrie 1989”: – La comandamentul armatei s-a primit comunicarea că o coloană de 15 TIR-uri cu număr străin, suspectate că ar transporta terorişti înzestraţi cu blindate uşoare, se deplasează dinspre Turda spre Cluj-Napoca. S-au luat măsuri de cercetare-interceptare şi a fost întărită paza comandamentului cu 4 MLI-uri de la UM 01278 Cluj-Napoca (de fapt Someşeni – n.m.). Ulterior informaţia s-a dovedit falsă. – S-a primit o informaţie despre deplasarea unei coloane blindate în direcţia Aeroportului Cîmpia Turzii. Comandantul armatei a ordonat executarea cercetării raionului respectiv şi pregătirea pentru acţiune a unei subunităţi de tancuri din garnizoana Turda. Informaţia nu s-a confirmat, iar ordinul de deplasare al subunităţii a fost anulat.”

Cristian Bernevig

Din ziua de 22 decembrie 1989, în municipiul Cluj-Napoca armata a IV-a a participat la constituirea Frontului Salvării Naţionale al judeţului Cluj (ocazie cu care îşi vor câştiga “cinstit” berevetele de „luptători în Revoluţie” generalul senator PSD Mihail Popescu şi colonelul Cristian Bernevig, fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei) şi la stabilirea activităţilor economice de strictă necesitate, cum ar fi: aprovizionarea cu pâine, alimente, apă etc. De asemenea, lucru prioritar, a instalat peste 30 de dispozitive de pază şi apărare pentru care, se susţine, s-au stabilit misiuni, legături, măsuri de cooperare, probleme de asigurare. Obiectivele din municipiu luate în pază de către unităţile militare au fost: – Consiliul Judeţean FSN, Poşta: militari din UM 01607 Cluj-Napoca; – Studioul teritorial de Radio Televiziune: militari din UM 01883 Floreşti; – Clinicile, Consiliul Popular Municipal, Inspectoratul Judeţean al MI: UM 01485 Floreşti; – Intreprinderile IFA, CUG, Terapia, Depozitele PECO din Calea Turzii, Cimitirul Eroilor, Inspectoratul Judeţean al MI, Centrul de Hematologie, Cazarma Batalionului de Securitate, Poligrafia, Staţia de Gaz Metan Gheorgheni: militari din UM 01278Someşeni; – Staţia de Alimentare cu apă Floreşti, Rezervorul de apă Zorilor şi Staţia de Gaz Metan Feleac: militari din UM 01215 Floreşti; – Depozitul PECO Zapodia: militari din UM 01663 Cluj-Napoca; – Depozitul PECO Baciu, Depozitul de Carburanţi CFR, Fabrica de pâine, Întreprinderea de Industrializare a Laptelui, Consiliul Popular Judeţean: militari din UM 01457 Floreşti; – Staţia IREC Mănăştur: militari din UM 01419 Floreşti; – Depozitul ICRA Someşeni: militari din UM 01369 Cluj-Napoca; – Arhivele Statului, Staţia IREC: militari din Compania Bază din comandamentul armatei. Pentru intervenţie s-au pregătit 4 subunităţi cu TAB-uri, MLI-uri şi tancuri din UM 01278 Someşeni şi UM 01457 Floreşti. S-au stabilit misiuni de pază şi intervenţie pentru UM 01463 Floreşti, UM 01369 Cluj-Napoca şi UM 01663 Cluj-Napoca.

Florian Caba

Să fie foarte clar, nu doresc să contest sau să neg meritele reale ale militarilor (inclusiv ale comandanţilor lor) în ceea ce priveşte modul când s-a acţionat pozitiv în derularea evenimentelor din decembrie 1989. Mai mult, sunt convins că subordonaţii factorilor de decizie din Armata a IV-a Transilvania au acţionat cu bună credinţă în marea lor majoritate.

„FAPTE DE ARME ŞI FAPTE DE MUNCĂ”:

În presa locală („Adevărul în libertate”, duminică 24 decembrie), s-a publicat următorul „PLAN DE MĂSURI PENTRU MENŢINEREA ORDINII ÎN JUDEŢ” (plan discutat şi adoptat în CJFSN Cluj în 23 decembrie 1989): „1. Toate forţele armate de pe raza judeţului Cluj se subordonează Consiliului Judeţean Cluj al Frontului Salvării Naţională. Unităţile Ministerului de Interne au o dublă subordonare faţă de Comitetul Salvării Naţionale Cluj cât şi faţă de Ministerul Apărării Naţionale. 2. Militarii din Brigada de securitate Cluj şi Grupele de intervenţie antiteroristă a I. J. Cluj, vor depune de îndată armamentul deţinut şi toate mijloacele din dotare, sub controlul forţelor armate ale M. Ap. N., care vor asigura paza şi securitatea acestora. În caz de nevoie, acestea vor fi redistribuite pentru susţinerea şi apărarea noilor cuceriri revoluţionare. 3. Organele miliţiei vor asigura ordinea şi liniştea publică pe raza judeţului Cluj, acţionând împreună cu membrii gărzilor patriotice. 4. Miliţia judeţului Cluj îşi va îndeplini atribuţiunile funcţionale păstrând structura actuală de organizare şi în limitele de structură ale competenţelor materiale şi teritoriale. 5. Organele de securitate vor pune la dispoziţia Consiliului Judeţean Cluj al Frontului Salvării Naţionale informaţiile pentru stabilirea adevăraţilor duşmani. 6. Fiecare unitate economică de stat şi cooperatistă va lua toate măsurile pentru asigurarea pazei bunurilor proprii, pentru a împiedica sustragerea, distrugerea sau degradarea acestora, precum şi pentru păstrarea documentelor secrete. 7. Se apelează la conştiinţa tuturor cetăţenilor pentru a respecta ordinea de drept, legile statului, proprietatea naţională şi proprietatea personală. 8. Cei care nesocotesc dispoziţiile legale vor suporta sancţiunile corespunzătoare. 9. Organele de stat îşi vor desfăşura activitatea potrivit structurii actuale şi vor asigura întărirea legalităţii pe raza judeţului Cluj, împiedicând corupţia, specula şi încălcarea drepturilor oricărui cetăţean. Consiliul judeţean Cluj al Frontului de Salvare Naţională”

În legătură cu acest „Plan de măsuri” şi prevederea acestuia de la punctul 2: „trupele de securitate … în caz de nevoie vor fi redistribuite pentru susţinerea şi apărarea noilor cuceriri revoluţionare”, merită să pomenesc câteva acţiuni din timpul acelor zile care nu fac deloc cinste „forţelor armate MApN” „sub controlul” „paza şi apărarea” cărora au trecut trupele MI, după ce au depus armamentul. În cartea „Armata română în Revoluţia din Decembrie 1989” scrie: „Pentru prevenirea unor eventuale ciocniri între forţele armatei şi ale securităţii, având în vedere suspiciunile create de unele informaţii tendenţioase, s-a stabilit o legătură permanentă prin trimiterea unei grupe de legătură şi observare a armatei la comandamentul marii unităţi şi unităţi de securitate din garnizoană.” Această „grupă de legătură” era constituită din patru tancuri (dacă ne mai aducem aminte bine), două dispuse în Intrândul Poligrafiei, cu ţevile tunurilor îndreptate către poarta Batalionului de securitate-miliţie de pe strada Piteşti, supraveghind şi intrarea de pe strada BN Antal (actualmente Dorobanţilor); celelalte două tancuri erau dispuse la „ieşirea secretă” din comandament, situată lângă magazinul de restaurat mobilier (tot pe fostul BN Antal), cu ţevile îndreptate către ieşirea de pe această stradă a Batalionului de securitate-miliţie. Poziţionarea tancurilor s-a făcut ostentativ de această manieră, cu scop de intimidare şi provocare. Mai mult, unul din factorii de decizie din comandamentul Armatei a IV-a a declarat (este vorba de generalul Florian Caba), după consumarea evenimentelor, prin luna ianuarie 1990, că „dacă vreunul încerca ceva (sau făcea vreun gest), praf îi făceam!”. Reamintesc cititorilor că nu fac o încercare de reabilitare a securităţii sau un curs de culpabilizatre a armatei. Doresc doar să stabilesc adevărul între limite cât mai apropiate de realitate pentru a uşura sarcina viitorilor istorici care vor dori să studieze şi să analizeze aceste evenimente. De asemenea, reamintesc că în Batalionul de securitate-miliţie, majoritatea ocupanţilor în zilele când cazarma le era ameninţată cu tunul de asemenea manieră încât să incite la omor, erau militari în termen. Erau copii de 18 – 22 de ani pe care nimeni nu i-a întrebat la încorporare dacă doresc să se ducă să-şi satisfacă stagiul militar într-o unitate MI sau MApN. Deci, etichetarea acestor militari drept „securişti” şi tratarea lor ca atare, o consider o dovadă de stupiditate nemărginită, iar direcţionarea către aceştia a urii şi isteriei populaţiei în acea perioadă, o dovadă de voinţă criminală care trebuie judecată sub aspect penal. De altfel această acţiune, din păcate, n-a fost singura îndreptată împotriva militarilor şi cadrelor din Batalionul de securitate-miliţie. Cineva a dorit să existe mulţi morţi şi în municipiul Cluj-Napoca, acţionând în consecinţă.

Situaţia militară din municipiul Cluj-Napoca era, oarecum, mai simplă decât în Bucureşti, Timişoara şi alte garnizoane militare în care sistemul militar era mai eterogen. În municipiul Cluj-Napoca şi microgarnizoanele din jur (Someşeni şi Floreşti), existau unităţi militare ce aparţineau de Armata a IV-a şi unităţi aparţinând Diviziei de mecanizate din Tîrgu Mureş. În final şi aceste unităţi se subordonau, prin respectiva Divizie, comandamentului Armatei a IV-a. În ceea ce priveşte Ministerul de Interne, în Cluj-Napoca exista un singur Batalion de securitate-miliţie care aparţinea de Brigada de securitate-miliţie, ambele având sediile în municipiu. Legăturile dintre aceste forţe armate se putea face direct, fără intermediari, existând stabilite, în cadrul „planului unic de acţiune”, modalităţile şi procedeele de stabilire a acestora. Aceasta este una din cauzele pentru care, analiza celor întâmplate după 22 decembrie 1989 în municipiul Cluj-Napoca – situaţii în care s-a încercat implicarea forţelor armate în incidente ce urmau să se soldeze cu victime omeneşti –, să se facă mai uşor.

Din motive de securitatea martorilor faptele ce le voi relata în continuare sunt depersonalizate şi necomentate prin prisma şi cu ajutorul nominalizat al probelor. Am luat această hotărâre de comun acord cu regretatul colonel de justiție Tit-Liviu Domșa, la data consemnării declarațiilor pentru a menaja frica legitimă a celor care ne-au relatat aceste situaţii în care urmau să-şi piardă viaţa, frica de a nu se acţiona direct asupra lor sau familiilor lor. Deoarece a existat și interdicţia expresă ordonată de către comandanţii lor, cu funcţii şi grade importante, de a nu relata nimic despre ceea ce cunosc altor persoane, iar presiunile la care am fost supuși noi, ca autori, ulterior, ne-au întărit convingerea că am avut dreptate să acționăm în consecință. Deocamdată este suficient faptul că s-a adus la cunoştinţă existenţa acestor fapte. Personalizarea acestora, ieşirea din anonimat a martorilor, este mai mult decât o problemă de curaj, cât de a se ajunge la o solidaritate a participanţilor, de a se rupe „legea tăcerii”, de a spune adevărul. În acest context, aceste declaraţii nu au decât valoarea unor relatări date sub semnătură privată. De aceea nu fac azi altceva decât să atrag atenţia asupra existenţei unor fapte de natură penală deosebit de grave. Sarcina cercetării amănunţite până la dovedirea indubitabilă a vinovăţiei unor persoane rămâne în competenţa organelor de urmărire penală şi de justiţie.

Pornesc de la un fapt stabilit şi anume că, începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, sediul inspectoratului judeţean al MI (sediile Miliţiei judeţene şi municipale şi sediul Securităţii) a fost ocupat de către revoluţionari şi a intrat sub controlul şi sub comanda totală a grupelor de militari MApN. Militarii conlucrau cu civilii-revoluţionari care, ad-hoc şi, de cele mai multe ori, autoimpus, s-au constituit în grupe de sprijin. Unul din punctele benefice care vin în sprijinul acţiunilor intreprinse de către generalul Iulian Topliceanu în municipiul Cluj-Napoca în decembrie 1989, este acela că civilii care au conlucrat cu grupele de militari şi cu comandanţii de diferite nivele, nu au fost înarmaţi. În plus, întreg personalul MI, aflat permanent în sediu, avea armamentul şi muniţia predate, sub controlul organelor MApN. Mişcările personalului MI erau monitorizate şi avizate numai de către organele militare. Trupele de securitate-miliţie (în marea lor majoritate, era vorba despre militari în termen care îşi satisfăceau stagiul militar, tineri ce nu pot fi acuzaţi de „loialitate oarbă” faţă de Ceauşescu!) se aflau în cazarmă şi, după ce au refuzat cererea de predare a armamentului şi a drapelului unităţii (care ar fi însemnat, practic, desfiinţarea unităţii), au fost ţinute sub strictă supraveghere, aşa cum am relatat mai sus, cazarma fiind împresurată de militari şi tehnică de luptă MApN. Orice mişcare a cadrelor sau a subunităţilor MI se putea realiza numai cu ajutorul sau ordinul comandanţilor militari desemnaţi din cadrul ofiţerilor ce încadrau comandamentul Armatei a IV-a. În aceste condiţii (pe care le-am descris mai sus) şi în municipiul Cluj-Napoca, ca şi în alte părţi, s-a conceput şi s-a încercat realizarea scenariilor în care „teroriştii-securişti” atacau şi încercau destabilizarea noii orânduiri în curs de instalare cu scopul declarat de a-l aduce înapoi la putere pe Ceauşescu (care era „prizonier” sau „oaspete” într-o cazarmă din oraşul Tîrgovişte). Este de remarcat cum, în aşa-zisul haos instalat în urma dezinformării insistente, căreia i-a căzut victimă, după cum pretinde, în principal Armata, ordinele şi acţiunile executate de aceasta, în misiuni privind elucidarea scenariilor cu care a fost „bombardată”, s-au conjugat perfect, din punct de vedere militar, completând şi venind în întâmpinarea tocmai a acestor diversiuni.

În zilele de 22,23, 24 decembrie 1989, unele unităţi militare, pe lângă ordinul general de întărire a pazei interioare (care se justifica în condiţiile date), au primit şi ordinul de a trage, fără somaţie, asupra oricărui autovehicul ce ar opri noaptea în zona imediat apropiată a unităţii, ceea ce este cel puţin o aberaţie dacă nu un ordin criminal, dacă ne gândim că latura de nord a cazărmilor militare din microgarnizoana Floreşti (care au primit acest ordin) se mărgineşte, pe câteva sute de metri, cu drumul naţional Oradea – Cluj. În acele zile, datorită faptului că nu mai existau restricţii de circulaţie şi se apropia Crăciunul, pe acest tronson de şosea era un trafic, cel puţin, normal. În cadrul unui asemenea trafic rutier, era mai mult decât probabil ca diferite maşini să se oprească în zona unităţilor, fie incidental, urmare a unor defecţiuni tehnice, fie cu bună ştiinţă dar nu şi cu vreo intenţie în legătură cu evenimentele în curs de derulare (gândiţi-vă, de exemplu, la un străin care ar fi dorit să se intereseze asupra modalităţii de a se deplasa mai uşor înspre o anume direcţie şi care ar fi oprit în zona unităţilor, de bună credinţă, pentru a se adresa unei autorităţi…). Cu toate acestea ordinul a fost dat şi menţinut câteva câteva nopţi şi numai întâmplarea a făcut să nu se producă incidente grave care s-ar fi putut solda cu morţi şi vătămări grave. Vă reamintim că în jurisdicţia românească intenţia (tentativa) se pedepseşte la fel ca şi fapta. Menţinerea unei psihoze a teroriştilor, în rândul militarilor din cazarmă, a fost realizată şi prin semnalarea, din când în când, a unor focuri de armă pe celelalte laturi ale unităţii, astfel încât, dacă militarii ar fi trebuit să acţioneze în conformitate cu ordinele primite, acest fapt s-ar fi petrecut cu bună credinţă, în ideea că în faţa lor se află acei terorişti care îi atacau cu înverşunare.

În acest context, acţiunea căpitanului Cristian Bernevig care, după 22 decembrie 1989, îndeplinea funcţia de ajutor al comandantului militarilor care apărau sediul CFSN (ulterior, va ajunge colonel şi comandantul informaţiilor şi cotrainformaţiilor militare), are o conotaţie aparte. Acesta a solicitat celor prezenţi în preajma clădirii (actualul sediu al Prefecturii), să formeze o echipă de voluntari care să se deplaseze în zona cazărmilor din Floreşti şi să asigure apărarea din exterior a acestora împotriva unor atacuri teroriste (!? – n.m.). Voluntarilor li s-a pus la dispoziţie un autobuz. Pe lângă stupiditatea acţiunii – cum anume să aperi tu, civil neprofesionist, o unitate militară cu putere de foc şi susţinere umană mult mai mare decât a ta de un atac terorist? – este clar că acest autobuz trebuia să se oprească în zona unităţilor militare fie şi numai ca să debarce un număr oarecare de persoane (militari instruiţi şi civili neinstruiţi), care trebuiau să se răspândească pe perimetrul exterior al acestora. Ce ar fi însemnat acest lucru pentru militarii care păzeau perimetrul interior al unităţilor militare, este foarte uşor de închipuit! Măcelul nu a mai avut loc pentru că ocupanţii autobuzului au fost atenţionaţi, în mod discret, de către un subofiţer în rezervă din cadrul MI, că „merg la moarte sigură”. Voluntarii au renunţat la vitejia lor şi grupa de „ajutor” nu a mai putut fi constituită. Căpitanul Cristian Bernevig a fost răsplătit, primind, în scurt timp, grade peste grade, ajungând până la acela de colonel, precum şi funcţii adecvate, până la cea de şef al informaţiilor şi contrainformaţiilor militare şi, doar faptul neprevăzut – omorârea unor persoane prin accident de circulaţie – l-a stopat de pe panta ascendentă a ierarhiei militare. Ca un „fapt divers”, ce priveşte solidaritatea militară, colonelul Cristian Bernevig, obligat de justiţie la plata unor daune materiale pentru omorârea, în stare de ebrietate a cinci persoane, a fost ajutat, prin chete, de către colegii din comandamentele din Cluj-Napoca şi din Târgu Mureş cu suma de circa 60 de milioane lei, sumă strânsă, se spune, la insistenţele generalului Lucescu Constantin.

În după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989, conform ordinelor primite de la ofiţeri din cadrul comandamentului Armatei a IV-a, pe un itinerar stabilit atunci, s-a cerut ca o grupă aflată sub comanda, menţionată expres, a pe atunci lt. col. Micuţa şi a încă doi ofiţeri din cadrul Batalionului de securitate-miliţie (unul dintre ei fost lucrător CI), să se deplaseze la depozitul de carburanţi-lubrifianţi PECO, situat pe strada Maşiniştilor, pentru a da ajutor militarilor de acolo care erau, chipurile, sub atac terorist. Teroriştii, deja, incendiaseră parţial depozitul… Primind ordinul, lt. col. Micuţa a trecut la executarea lui începând însă deplasarea pe un alt traseu decât cel ordonat, apreciind că varianta aleasă de el îl va aduce într-un punct mai favorabil de intrare în depozit în situaţia unei confruntări cu trupe care îl atacă. Pe parcursul executării misiunii de luptă, unitatea a fost controlată de mai multe ori, prin telefon, de către ofiţerul din comandament care dăduse ordinul, care s-a interesat dacă s-a plecat în misiune şi care, la un moment dat – poate, din neatenţie –, indignat, a raportat că grupa trimisă în misiune nu a trecut prin nici unul dintre punctele stabilite prin itinerariul ordonat. Se remarcă, deci, insistenţa cu care se urmărea modul de deplasare a grupei de sub comanda lt. col. Micuţa şi faptul că s-a insistat ca acesta să urmeze un traseu prestabilit, aflat sub monitorizare şi control permanent. Pe de altă parte, lt. col. Micuţa, ajungând lângă depozit pe itinerariul de rezervă, a constatat că nu există nici un indiciu (flacără sau fum) cum că acesta ar fi fost parţial distrus de către terorişti. Surprins, şi-a adăpostit grupa şi, luând doar doi militari cu el, a plecat în recunoaştere, apropiindu-se, prudent, de obiectiv. Militarii care asigurau paza depozitului erau tot din Batalionul de securitate-miliţie. Luând în considerare posibilitatea ca unul dintre aceştia s-ar putea să-l recunoască, ofiţerul, apropiindu-se, a început să vorbească tare (banalităţi) cu ceilalţi doi militari, de aşa manieră încât să nu-i panicheze pe apărători. Într-adevăr, comandantul militarilor din obiectiv (12 militari în termen), un sergent în termen, i-a recunoscut vocea şi i-a cerut să se oprească până va lua măsuri pentru a fi adus în obiectiv, în siguranţă. Ajuns în obiectiv, a aflat de la comandantul grupei de apărare că au fost instruiţi că, de pe o direcţie anume – care coincidea cu cea a itinerariului de deplasare ordonat din comandamentul Armatei a IV-a –, urmau să fie atacaţi de terorişti şi să tragă fără somaţie, imediat ce se vor arăta aceştia. În acelaşi timp a aflat că nişte ofiţeri MApN, binevoitori, au solicitat unor persoane din preajma obiectivului să le ducă militarilor mâncare, cozonaci şi chiar puţină băutură, „să simtă şi ei apropierea sărbătorilor”. Aşa se face că mulţi dintre militarii din dispozitivul de apărare se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice, unii chiar adormind din această cauză. Se remarcă „informarea precisă” despre timpul şi direcţia de atac a „teroriştilor”, realizată concomitent cu acţiuni de slăbire a capacităţii de ripostă a apărătorilor! Ca un militar disciplinat, lt. col. Micuţa a luat măsura înlocuirii grupei din dispozitiv, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, cu militarii pe care i-a adus cu el, după care s-a reîntors la cazarmă. Culmea este că, păzitorii punctelor de trecere, instalaţi pe itinerariul ordonat, au continuat informarea telefonică la Batalion asupra deplasării lt. col. Micuţa şi a militarilor din subordine până când li s-a comunicat că ofiţerul s-a reîntors în unitate, după ce a luat măsuri de întărire a pazei la obiectiv, întrucât alarma cu privire la atacul terorist asupra acestuia a fost falsă.

În aceiaşi zi, cpt. Părăuţiu Mircea, pe atunci comandantul plutonului antitero din cadrul Batalionului de securitate, a primit direct ordin de la un ofiţer din cadrul comandamentului Armatei a IV-a, să-şi mobilizeze plutonul şi să se deplaseze de îndată la antena de televiziune – indicându-i-se itinerariul de deplasare – întrucât acolo se dau lupte cu teroriştii şi să acţioneze ca atare. După adunarea plutonului, întrucât paza obiectivului „Antena de televiziune” era asigurată de o subunitate din cadrul Batalionului de securitate, condusă de un coleg ofiţer, cpt. Părăuţiu Mircea a avut prevederea să se informeze telefonic (dacă tot exista această posibilitate) asupra situaţiei de la faţa locului, în acel moment. I-a răspuns chiar colegul său care i-a comunicat că, deocamdată, nu este nimic deosebit, dar că au fost anunţaţi de la comandamentul Armatei a IV-a că se aşteaptă un atac terorist de pe o anumită direcţie, dar că, până atunci, el şi subordonaţii lui, care nu sunt în posturi, vizionează programul la televizor. Cpt. Părăuţiu Mircea, considerând, deci, că nu sunt lupte cu terorişti la „Antena de televiziune” şi că preconizatul atac al acestora este indicat de pe aceiaşi direcţie cu cea indicată în itinerariul de deplasare pentru unitatea sa, a trecut la un act de mare curaj atunci şi i-a cerut ofiţerului care i-a dat ordinul direct, să i-l comunice în scris, în caz contrar el refuzând să îl execute. Trecând la ameninţări cu Tribunalul militar pentru neexecutarea ordinului şi bâguind lucruri neinteligibile, ofiţerul respectiv a refuzat să dea ordinul în scris astfel încât acesta nu a fost executat, cu această ocazie scăpând de atacul „terorist” şi obiectivul „Antena de televiziune”. Indignat de ordinul primit şi de atitudinea ofiţerului din comandamentul Armatei a IV-a, cpt. Părăuţiu Mircea (şi alţii) au făcut unele cercetări şi au aflat astfel că, pe itinerariul de deplasare, în afara oraşului, a fost formată o ambuscadă ce îngloba şi două TAB-uri, iar într-un pâlc de pădure din apropiere a fost amplasată o formaţiune din militari MApN ce stătea în rezervă. Dacă ordinul ar fi fost executat, consecinţele acestuia sunt la înţelegerea oricui. Ceea ce trebuie subliniat şi în acest caz este faptul că itinerariul ordonat pentru deplasarea subunităţii MI se suprapunea pe direcţia de atac a „teroriştilor”.

O subunitate comandată de un ofiţer mai în vârstă (tot „securist”), ce lucra în alt domeniu decât cel de comandă, a fost trimisă să întărească dispozitivul de pază al antenei radio de la Jucu, ordin pe care ofiţerul a început să-l execute de îndată. Numai că la Aeroportul Someşeni, o subunitate ce asigura paza acestuia (apraţinând MApN), a oprit autocamionul ce efectua deplasarea pentru control. S-au întâlnit, deci, la un moment dat, faţă în faţă, ofiţerul ce comanda subunitatea din cadrul batalionului de securitate cu… fiul său care comanda subunitatea ce aparţinea de MApN. Cum acesta din urmă avea cunoştinţă de faptul că pe şosea, în apropierea gării Apahida, erau postate două TAB-uri care aveau misiunea de a anihila orice tentativă de apropiere „teroristă” de gară – nodul de cale ferată –, a realizat că „securiştii” pe care tocmai îi controla se vor încadra perfect în acest scenariu, având în vedere că deja se înserase şi vizibilitatea devenea din ce în ce mai scăzută. Drept pentru care a reţinut la aeroport subunitatea de securitate până a doua zi dimineaţă când, constatând lipsa oricărui act terorist în zonă, a trimis-o înapoi la sediul Batalionului. Prin prisma tentativelor cu intenţie criminală descrise până acum, considerăm că trimiterea subunităţii de securitate în condiţiile de vizibilitate redusă şi înspre dispozitivul format din cele două TAB-uri, a fost făcută cu intenţie. Erau îndeplinite toate condiţiile erorii de fapt, subunitatea putând fi lesne confundată cu una având intenţii „teroriste”, focul deschis asupra ei fiind, astfel, justificat.

În fine, o altă înscenare s-a petrecut cu privire la cadrele de miliţie ce făceau parte din serviciul circulaţie rutieră. De ce şi ei? Pentru că, în fond, şi ei făceau parte din structura MI şi toate „atacurile” ar fi trebuit să vină din partea acesteia, iar armata aflată sub comanda generalului Iulian Topliceanu şi a ajutoarelor sale, care au făcut atâtea victime, cel puţin în 21 decembrie 1989, ulterior nu şi-a putut justifica acţiunile (şi nici măcar muniţia consumată din plin) cu măcar un terorist capturat, deşi aceştia au fost omniprezenţi, au tras focuri asupra unităţilor şi subunităţilor militare şi, cel puţin în oraşul Turda, lor li s-au atribuit morţii şi răniţii existenţi după 22 decembrie 1989. În zilele de după 21 decembrie 1989, aşa cum am mai spus, întreg personalul MI din municipiul Cluj-Napoca se afla sub controlul şi sub comanda comandanţilor din cadrul unităţilor aparţinând MApN. Toate acestea se dovedesc cu acte de constatare, cu procese-verbale de predare a muniţiei şi armamentului, nu cu poveşti şi speculaţii. Ieşirea miliţienilor se făcea numai în formaţii ce cuprindeau mai multe persoane militare şi civile, activitatea lor putând fi determinată pe întreg parcursul misiunii. Cei care nu erau în misiuni erau consemnaţi în sediul unităţii sau, în grupuri mici, puteau să se deplaseze la domiciliu, cu bilet de voie semnat de către comanda MApN. În această situaţie, pentru a se feri de misiuni mai riscante, sau pentru a se hrăni, unii dintre militari foloseau locuri mai dosnice din curte. Într-o astfel de situaţie, doi sau trei lucrători din cadrul serviciului circulaţie, au fost martori nevăzuţi la discuţia dintre două cadre aparţinând MApN care îşi comunicau, în esenţă, faptul că „mâine îi terminăm şi pe aceştia”. Din context, s-a desprins, neîndoios, pentru acei subofiţeri, faptul că urmează să li se însceneze o situaţie în care apoi să fie împuşcaţi. Cele auzite le-au comentat apoi cu colegii lor, unii fiind convinşi, alţii nu, cu privire la faptul că li se va înscena o situaţie în care viaţa lor va fi pusă în pericol. În ziua următoare însă, când ofiţerii de la circulaţie au primit ordin să se îmbarce într-un camion pentru a participa la o acţiune împotriva unor terorişti ce acţionează pe dealul Feleac şi pădurea Făget, şi constatând că se încearcă escortarea lor de către militari înarmaţi cu pistoale mitralieră, au fugit toţi pe unde au putut, unii plecând, peste gard la domiciliu, unde au stat ascunşi câteva zile. Din lipsă de candidaţi la moarte, acţiunea nu a mai avut loc, dar atunci, precum şi mai târziu, li s-a atras atenţia să nu discute cele aflate cu nimeni şi, în nici un caz, cu presa sau alte organe.

„AM REŢINUT CA FAPTE DEOSEBITE”:

Patrulele din oraş erau în evidenţa Comenduirii Garnizoanei Cluj-Napoca, comandată în acea vreme de către, pe atunci, maiorul Luis Lungu. Acesta este persoana care ne-a declarat: „eu tot de partea cealaltă a baricadei rămân” şi care l-a ajutat pe Ioan Laurenţiu Cocan să ia legătura cu unitatea sa atunci când în mai 1990 acesta a fost pe punctul de a fi arestat.

Lt. col. Ioan Laurenţiu Cocan: „A venit lângă mine maiorul Lungu Luis, şeful Comenduirii garnizoanei şi mi-a spus că mă arestează «ăştia», deoarece ştia că pe Dicu şi Burtea i-a[u] arestat cu o zi înainte. Urgent am tresărit şi am intrat la el în birou. Am sunat la soţie la serviciu, spunându-i că pe «cei doi» i-a[u] arestat ieri, iar acum urmez eu şi le urez sănătate şi succes în ce va urma, că eu o să văd ce o să fac, dar să aibă grijă de ei. Am sunat la unitate. Am vorbit la telefon cu căpitanul Şuvaină Liviu, fost subordonat de-al meu. El intra de serviciu. I-am spus că «cei doi» au fost arestaţi ieri, acum sunt pe rol eu şi, probabil, după mine, vor urma alţii dintre cadrele militare scoase în stradă. De la ora 8,30 am scris la declaraţie până la 15,15. Pe TO, Mărincean a fost chemat de cadrele din Floreşti şi a fost ameninţat – Domşa era plecat la Cugir de cu dimineaţă, după ce m-a văzut «în grija» lui Mărincean. Căpitanul Manea Gheorghe, ofiţerul financiar al UM 01215 Floreşti a luat hotărârea de a-l anunţa pe Domşa că dacă nu-i eliberează pe toţi cei arestaţi până la ora 16,00, în 15 mai 1990, riscă atât el cât şi instituţia să fie ciuruite, la nevoie fiind aruncat chiar Clujul în aer! În apărarea cadrelor militare arestate, urmaŢuţ să ni se alăture şi unităţile militare din zonă, respectiv din Turda, Tg. Mureş, Ineu, Şimleul Silvaniei, Dej, Zalău, Baia Mare. Armata, ca şi la Revoluţie, era dotată cu cele necesare pentru a interveni la nevoie. În ce context? În cel legat de alegerile din 20 mai 1990. După mine a venit şeful de stat major al unităţii căpitanul Şandru Vasile, care venise de la câţiva paşi, din comandamentul Armatei a IV-a, de la generalul Paul Cheler. Cu maşina unităţii am plecat la beciul miliţiei judeţene, împreună cu căpitanul Şandru Vasile. Din arestul de pe strada Traian i-am scos pe Burtea şi pe Dicu. Mr. Burtea era îmbrăcat în haine vărgate de puşcăriaş şi era păzit de un coleg de-al soţiei sale. Am plecat la unitate (pe Burtea l-a echipat în haine militare soţia, prezentă la arestul de pe strada Traian cu hainele la ea), unde tot efectivul ne aştepta.”

Vă rog să re-citiţi definiţiile despre terorism şi terorişti citate mai sus şi să comparaţi cu mărturia lt. col. Ioan Laurenţiu Cocan. Dacă avem de a face cu ameninţare teroristă pentru a se forţa mâna şi a se elibera „ostaticii”, atunci mr. Lungu Luis intră cel puţin la categoria „sprijinului” acordat celor care comit acţiuni teroriste.

Organizarea serviciului de patrulare la Comenduirea garnizoanei Cluj-Napoca în perioada 18.12. 1989 – 21.12.1989, dacă este să luăm de bune actele predate de către mr. Lungu Luis la Procuratura Militară în ianuarie 1990, acte produse, în mod evident, ulterior consumării faptelor (datele de pe hârtii, în virtutea obişnuinţei trecerii în noul an sunt „18.12.1990 – 21.12.1990”, „22.12.1990 – 23.12.1990”, „24.12.1989”, scrise în registru de către persoane diferite pentru a crea impresia că au fost întocmite pe loc, la data trimiterii patrulelor în misiune) a fost: 1) pe traseul Mănăştur: str. Primăverii – Colina: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 2) pe traseul Piaţa Victoriei – Petru Groza – Piaţa Libertăţii: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 3) pe traseul Piaţa Mărăşti – Fabricii – Autogară: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 4) pe traseul Piaţa Mihai Viteazul – Bariţiu – 1 Mai – 30 Decembrie: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 5) pe traseul Piaţa Ştefan cel Mare – 23 August – Petofi – Piaţa Păcii: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 6) pe traseul Centru – Horea – Piaţa Gării: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 7) pe traseul strada Lenin – Dorobanţilor: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 8) pe traseul strada Pata – cartier Gheorgheni şi zona Mercur: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 9) pe traseul Calea Moţilor – Coşbuc – Parcul Central: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 10) pe traseul Mănăştur – Calvaria – Calea Floreşti: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 11) pe traseul Piaţa Păcii – Clinicilor – Calea Moţilor – „Hajdeu” (sic!): patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 12) pe traseul Piaţa Mihai Viteazul – Doja – Lenin – Cuza Vodă: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 13) pe traseul strada Constanţa – Piaţa Abator – Calea Bucureşti – Buftea – Bulevardul Lenin: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN;

În perioada 22 decembrie 1989 – 23 decembrie 1989, Comenduirea garnizoanei a avut patrule mobile pe traseele: 1) Piaţa Victoriei – Petru Groza – Consiliul Municipal – Piaţa Libertăţii: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 2) Pata – Cartier Gheorgheni – zona Mercur: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 3) Hotel Astoria – Racoviţă – Gară: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 4) Cartier Mănăştur – Primăverii – Colina – Calea Floreşti – Calvaria: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 5) Cartier Mărăşti – Autogara – IRA – între Lacuri: patrulă formată din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; şi puncte fixe la: 6) Staţia PECO Feleac: dispozitiv format din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 7) Staţia de Gaz din Feleac: dispozitiv format din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 8) Staţia de Gaz din Mărăşti (str. Dunării): dispozitiv format din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 9) Arhiva securităţii (Piaţa Libertăţii): dispozitiv format din 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN; 10) Morga: dispozitiv format din 1 ofiţer MApN şi 3 soldaţi MApN; 11) Centrul de recoltare a sângelui: dispozitiv format din 1 ofiţer MApN şi 3 soldaţi MApN; 12) Clădirea Comitetului judeţean de Salvare Naţională: 2 dispozitive format din câte 1 ofiţer MApN şi 5 soldaţi MApN;

Situaţia s-a păstrat neschimbată pentru data de 24 decembrie 1989. În plus, de la această dată, cu începere de la ora 18,00, s-au prezentat la Comenduirea Garnizoanei 21 de ofiţeri şi subofiţeri de poliţie pentru executarea serviciului de patrulare mixt, după cum urmează: Patrule mobile: 1) 1 ofiţer MApN, 1 ofiţer Poliţie, 1 subofiţer Poliţie, 3 soldaţi MApN: pe traseul Piaţa Victoriei – Piaţa Libertăţii – strada Dr. Petru Groza; 2) 1 ofiţer MApN, 2 subofiţeri Poliţie, 3 soldaţi MApN: pe traseul cartierul Mănăştur – Calea Floreşti – strada Primăverii – Colina; 3) 1 ofiţer MApN, 2 ofiţeri Poliţie, 3 soldaţi MApN: pe traseul cartierul Mărăşti – Aurel Vlaicu – IRA – Între Lacuri; să reţinem că din această patrulă făceau parte, de fapt, 2 ofiţeri şi 1 subofiţer de la Poliţia municipală Cluj-Napoca: Lt. maj. Bogdan Simion, Lt. Maxim Tiberiu şi plt. Popan Viorel care, într-un incident pe care-l vom descrie mai încolo, au consumat 36 de cartuşe pe strada Aurel Vlaicu, cartuşe ce li se vor imputa ulterior ca „nejustificate” la predarea muniţiei în cadrul anchetelor care trebuiau să dovedească activitatea teroristă a cadrelor MI; 4) 1 ofiţer MApN, 2 subofiţeri Poliţie, 2 soldaţi MApN: pe traseul cartierul Grigorescu – strada Donath; 5) 1 ofiţer MApN, 2 subofiţeri Poliţie, 2 soldaţi MApN: în Piaţa Mihai Viteazul; 6) 1 ofiţer MApN, 1 subofiţer Poliţie, 4 soldaţi MApN: pe traseul strada Pata – cartierul Gheorgheni (zona Mercur); 7) 1 ofiţer MApN, 2 ofiţeri Poliţie, 2 soldaţi MApN: pe traseul strada Horea – Piaţa Gării; 8) 2 subofiţeri Poliţie, 3 soldaţi MApN: în cartierul Zorilor pe strada Observatorului; 9) 2 ofiţeri Poliţie, 2 soldaţi MApN: pe traseul Strada Fabrica de Zahăr – Autogară – Piaţa Mărăşti; Posturi fixe: 10) 1 ofiţer MApN, 1 ofiţer Poliţie, 3 soldaţi MApN: la staţia PECO din Feleac; 11) 1 ofiţer MApN, 3 soldaţi MApN: la Arhiva Securităţii (Piaţa Libertăţii); 12) 1 ofiţer MApN, 5 soldaţi MApN: la Staţia de Gaze din strada Dunării (Mărăşti); 13) 2 ofiţeri MApN, 2 soldaţi MApN: împreună cu cadre de Poliţia rutieră, 2 filtre maşini, 1 la Teatrul Naţional pe partea cu strada Dorobanţilor, 1 la colţul comandamentului şi Casa Învăţătorului la strada Dostoievski; 14) 1 ofiţer MApN, 3 soldaţi MApN: la Morgă; 15) 1 subofiţer MApN, 2 soldaţi MApN: la Centrul de recolatre a sângelui; 16) 3 subofiţeri de la Muzică, 6 soldaţi MAp.N: gardă la Doina Cornea (în 3 schimburi); 17) 1 ofiţer MApN, 4 soldaţi: la clădirea CJFSN;

În ziua de 25 decembrie 1989 s-au prezentat la Comenduirea garnizoanei 20 de militari în termen de la fostul Batalion de securitate-miliţie (UM 0827), în ţinută de poliţişti, pentru întărirea patrulelor din garnizoana Cluj-Napoca. Aceştia au fost repartizaţi după cum urmează: Patrule mobile: 1) 1 ofiţer MApN, 1 ofiţer Poliţie, 2 soldaţi MApN, 2 soldaţi Poliţie: pe traseul Dr. Petru Groza – Piaţa Libertăţii – 30 Decembrie – 1 Mai – Napoca; 2) 1 ofiţer MApN, 1 ofiţer Poliţie, 2 subofiţeri Poliţie; 1 subofiţer Poliţie, 2 soldaţi MApN, 1 soldat Poliţie: pe traseul cartierul Mănăştur – Calea Floreşti – Primăverii – Colina – Bucegi – Negoiu – Izlazului; 3) 1 ofiţer MApN, 1 ofiţer Poliţie, 1 subofiţer Poliţie, 2 soldaţi MApN, 2 soldaţi Poliţie: pe traseul cartierul Mărăşti – Autogară – IRA – Între Lacuri; 4) 1 ofiţer MApN, 1 ofiţer Poliţie, 1 subofiţer Poliţie, 2 soldaţi MApN, 2 soldaţi Poliţie: pe traseul cartierul Grigorescu – Hoia – staţia Radio – strada Fîntînele; 5) 1 ofiţer MApN, 2 subofiţeri Poliţie, 2 soldaţi MApN, 2 soldaţi Poliţie: în Piaţa Mihai Viteazul; 6) 1 ofiţer MApN, 1 ofiţer Poliţie, 1 subofiţer Poliţie, 2 soldaţi MApN, 1 soldat Poliţie: pe traseul cartierul Gheorgheni – strada Unirii – Herculane – strada Slănic – strada Tineretului; 7) 1 ofiţer MApN, 2 subofiţeri Poliţie, 2 soldaţi MApN, 1 soldat Poliţie: pe traseul strada Horea – Piaţa Gării; 8) 1 ofiţer MApN, 1 subofiţer Poliţie, 2 soldaţi MApN, 1 soldat poliţie: în cartierul Zorilor pe strada Observatorului; Puncte fixe: 9) 1 ofiţer MApN, 1 subofiţer Poliţie, 3 soldaţi MApN, 2 soldaţi Poliţie: la staţia PECO din Feleac; 10) 1 ofiţer MApN, 3 soldaţi MApN: la Arhiva securităţii în Piaţa Libertăţii; 11) 3 subofiţeri de la Muzică, 6 soldaţi MApN: la Doina Cornea acasă în schimburi de câte 3 x 3 ore; 12) 1 ofiţer MApN, 1 subofiţer Poliţie, 3 soladţi MApN: la Staţia de Gaze de pe strada Dunării în cartierul Mărăşti; 13) 1 ofiţer MApN, 1 subofiţer Poliţie, 1 PMC, 1 soldat MApN: la Sala Sporturilor (la pachetele de ajutoare); 14) 1 subofiţer Poliţie, 2 soldaţi MApN: la Centrul de recoltare a sângelui; 15) 1 ofiţer MApN, 1 subofiţer Poliţie, 2 soldaţi Poliţie, 2 soldaţi MApN: la Staţia de Gaze din Feleac;

„În perioada raportată, respectiv 18.12. 1989 – 26.12.1989, am reţinut ca fapte deosebite: 1) La data de 23.12.1989, la Staţia PECO Feleac, un autoturism Dacia 1300, venind cu mare viteză nu a oprit la semnalizarea celor din patrulă, iar la 15 – 25 m au scos brusc pe geamul maşinii bastonul. Militarii crezând că este armă au deschis foc. Nu au fost victime, maşina nu a fost deteriorată, unul dintre pasageri a fost zgâriat uşor. Cei din maşină erau poliţişti, îmbrăcaţi civil. 2) La data zilei de 23.12.1989, noaptea, în jurul orei 23,00, tot la staţia PECO Feleac s-a transmis prin radio că o maşină roşie este suspectă şi vine în viteză. La semnalizarea patrulei militare de a opri această maşină nu s-a oprit, chiar a mărit viteza. În momentul trecerii s-a deschis foc. Maşina a fost ciuruită cu 18 gloanţe. La cercetări s-aŢuţ constatat următoarele: Maşina era condusă de Schrom Martin care avea paşaport în regulă, venea din RFG, care lucra la o staţie lângă oraşul Stutgart. Născut 13.05.1963 în Mediaş, plecat de 4 ori din ţară, venise să-şi vadă logodnica din Agnita. La punctul de trecere Borşa i s-a spus să nu oprească Ţdacă este somat s-o facăţ (BL – LM738). Cetăţeanul a fost rănit uşor la degetul mare piciorul drept ??? şi o zgârietură fără importanţă la cap. În maşină şi asupra cetăţeanului nu au fost găsite arme, muniţie sau materiale suspecte. Nu a avut nici o pretenţie, recunoscând că a greşit că nu a oprit. Şi-a cerut scuze şi a fost mulţumit că nu a păţit nimic (normal ar fi fost să se cerceteze cine şi în ce scop l-a sfătuit pe cetăţeanul străin să nu oprească la somaţia patrulelor militare; să se cerceteze câţi cetăţeni străini, conducând maşini cu număr de înmatriculare străin, au fost sfătuiţi să procedeze la fel, probabil, în vederea acreditării teoriei agenţilor străini infiltraţi pe teritoriul patriei cu scopuri diversioniste; credem că „dădea bine” la teoria complotului şi agresiunii străine cât mai mulţi străini morţi prin împuşcare pentru că s-au sustras controlului patrulelor militare – n.m.). 3) În noaptea de 24/25.12.1989 am primit un apel telefonic prin care se spunea că pe strada A. Vlaicu se trage. S-a constatat că se trăsese dintr-un TAB. La sesizarea cetăţenilor a fost găsit Octavian Lăluţ, actor la Teatrul naţional, care a fost legitimat deoarece avea puşca de vânătoare. Susnumitul a fost dus la UM 01278. Alăturat este declaraţia acestuia. 4) Tot în seara zilei de 24.12.1989 la podul IRA s-a semnalat că este o maşină din care s-a executat foc şi nu opreşte. La semnalizarea patrulei de a opri aceasta a mărit Ţvitezaţ executându-se foc asupra ei. Militarii se găseau în stânga şi în dreapta şoselei. A fost rănit la picior soldatul Tecoanţă şi ocupantul maşinii un cetăţean din cartierul Someşeni. Ambii au fost duşi la Spitalul de urgenţă. 5) În această perioadă am fost solicitat să controlez diferite staţii de termoficare, apartamente (de exemplu strada Ciobanului, Primăverii, Racoviţă) de unde se bănuia că se poate trage sau au fost semnalate transporturi de armament şi muniţie. Din toate controalele executate nu s-a confirmat nimic. Majoritatea erau locuinţele unor ofiţeri de securitate şi chiar poliţie. Zgomote sau ceva asemănător focurilor de armă care au fost Ţsemnalateţ sunt următoarele: 1) La staţia PECO Feleac focuri izolate (dar la control nu am găsit pe nimeni). Personal bănuiesc că au fost braconieri. 2) Pocnitori artizanale făcute de copii şi folosite între blocuri având o rezonanţă foarte mare şi creând panică.(am adăuga la aceste zgomote şi pe cele făcute de către gospodarii care-şi băteau, liniştiţi, covoarele între blocuri, pregătindu-se de sărbătorile de Crăciun; zgomotul sec al loviturilor de bătător, a fost confundat de multe ori cu cel al împuşcăturilor – n.m.) Anexez: Declaraţia actorului Octavian Lăluţ, precum şi lista cu o serie de maşini din care se bănuia că se trage. La controlul mai multor maşini nu am constatat nimic suspect. Comenduirea Garnizoanei Cluj-Napoca”

„Declaraţie. Prin prezenta, subsemnatul Octavian Lăluţ, actor al Teatrului Naţional Cluj, pentru clarificarea unor neclarităţi, voi desfăşura pe scurt, cât mai fidel, filmul întâmplării petrecute în noaptea de duminică 24 spre 25 XII 1989. De la ora 0,00 – 2,00, eram de gardă cu alţi doi locatari la imobilul din str. A. Vlaicu nr. 36. În jurul orei 1,00 au fost auzite scurte rafale. Din blocul V1 am telefonat la teatru, noi neavând telefon în bloc, celor de gardă de la instituţie să-l anunţe pe d. maior Lungu Luis despre această stare de fapt. Am telefonat şi la studioul de Radio – Cluj ce se întâmplă între blocul V1 şi institutul Andreescu, rugând să anunţe armata. În momentul în care am auzit motorul TAB-ului, am coborât în stradă. O masă destul de numeroasă de oameni strigau «ăsta a tras». Intervenţiile vecinilor şi cunoştinţelor în acel moment erau anihilate. Situaţia devenise critică. În acel moment d. căpitan Simina a intervenit, spre norocul meu, împreună cu militarii, m-am urcat pe tanchetă şi m-am trezit la UM 01278. Într-un mod foarte civilizat şi respectuos mi-a spus prin ce pericol am trecut. A doua zi am auzit fel de fel de zvonuri că am fost bătut şi chiar mutilat de armată. Nu e adevărat! Din contră, mulţumesc d. cpt. Simina, ofiţerilor şi soldaţilor pentru înţelegerea şi omenia de care au dat dovadă în acele zile atât de grele pentru ei. Am rămas cu lt. Boboc Laurenţiu care spre dimineaţă a oprit prima maşină cu care m-am reîntors acasă. Arma de vânătoare a fost predată împreună cu cartuşele, inclusiv cele de acasă, după trei zile, tot la UM 01278. Arma şi cartuşele au fost recuperate în momentul în care d. maior Pitău mi-a comunicat să trec pe la unitate pentru ridicarea lor. Aşa s-a întâmplat pe scurt.”

Chiar că pe „scurt”. Domnul Lăluţ omite să spună în declaraţie că, sub influenţa zvonurilor cu terorişti pe fond etilic, s-a urcat pe bloc şi a tras cu arma de vânătoare. Nu degeaba se agitau „o masă destul de numeroasă” că „ăsta a tras”… Până să intervină TAB-ul de la armată, asupra presupusului „terorist” au acţionat cu foc militarii din patrula mixtă nr. 3. În ce priveşte presa („Adevărul în libertate” nr. 4, 26 decembrie 1989), din această întâmplare a reţinut: „Cu numai câteva ore înainte de încheierea ediţiei precedente, intervenind cu o uimitoare repeziciune, ei, de acolo de unde se aflau au făcut ca focul ucigaş revărsat din armele automate a doi terorişti să nu se soldeze cu răpunerea de noi vieţi omeneşti. Criminalii au fost imobilizaţi şi predaţi celor în drept. Din considerente lesne de înţeles, nu vom da nume, ci vom spune doar că militarii care au intervenit fac parte din subunitatea comandată de ofiţerul Dănuţ TURCU. Un lucru totuşi putem face: vă propunem ca atunci când deschideţi „Adevărul” să vă gândiţi şi la aceşti extraordinari tineri. Ieri (luni 25 decembrie 1989 – n.n.), 7 terorişti, îmbrăcaţi în haine civile normale, au încercat să se facă nevăzuţi. Când, la sesizarea populaţiei, a sosit la faţa locului o subunitate militară, bandiţii au deschis focul cu arme automate. Atunci a intrat în acţiune transportorul comandat de sergentul major Dan RAŢĂ. Teroriştii au fost prinşi, la capturarea lor aducându-şi contribuţia şi caporalul Liviu CARAPANCEA. Nici n-a apucat să-şi tragă bine răsuflarea după intervenţia amintită, şi CARAPANCEA a pornit din nou în misiune. Bravul caporal, pe care colegii l-au botezat din simpatie BANANA, face parte tot din unitatea ofiţerului TURCU.” Bineînţeles că nici unul dintre comandanţii militari care cunoşteau adevărul cu privire la inexistenţa a „doi terorişti”, a „şapte terorişti”, nu au dat dezminţiri. De ce să nu ţină populaţia şi pe militarii din subordine sub teroare? Lasă-i să citească, să vadă că armata este la datorie!

(„URMĂRIŢI MAŞINILE DIN CARE S-A TRAS: 2-Cj-624 Dacia gri, 2-Cj-4079 Dacia albă, 2-Cj-2479 Dacia roşie (albă), 2-Cj-1221, 1-Cj-9754 albă, 1-Cj-9907, 4-Cj-5167 gri, 1-MM-422 W roşu, 2-Cj-2821, 2-Cj-6164, 2-Cj-9427, 2-Cj-4379, 2-Cj-5017, ATENŢIE: au numere false ascunse, căutaţi cu mare atenţie în toată maşina. Verificaţi concordanţa talonului cu numărul existent pe maşină. 1-Cj-429 stop spate spart dreapta, 4-Cj-4727 Dacie verde port bagaj sus”)

ANEXE:

„OPREAM DACĂ CINEVA S-AR FI POSTAT ÎN FAŢĂ”:

Marius Rusu din comuna Chinteni, satul Deuşu, la data împuşcării încadrat la Cooperativa „Electromecanica” din Cluj-Napoca: „În ziua de 24 decembrie 1989 am plecat din satul Deuşu spre Cluj-Napoca la volanul autoturismului proprietate personală 3-Cj-9076 şi în jurul orelor 20,00 am ajuns în dreptul Fabricii de medicamente «Terapia». În zona respectivă nu am observat grupuri de persoane şi nici persoane izolate, însă mergând cu maşina încet deoarece aveam defecţiuni am auzit o rafală ca de puşcă mitralieră, mai multe gloanţe nimerind autoturismul meu şi am simţit arsuri în spate moment în care am ridicat picioarele de pe pedale aşa încât la foarte scurt timp maşina s-a oprit. Am văzut mai multe persoane alergând spre mine, am ieşit din autoturism şi un individ m-a întrebat de ce nu am oprit la care am răspuns că nu am văzut pe nimeni şi că opream dacă cineva s-ar fi postat în faţă şi făcea semn în acest sens. Am constatat că în grup erau militari în termen şi oameni din gărzile patriotice. Două persoane în civil – cred că din acelaşi grup, m-au luat şi m-au pus într-un autoturism Dacia 1300 şi m-au transportat la Chirurgie I, pe drum spunându-mi că în mine a tras un locotenent pentru că nu am oprit. Eu le-am spus: «de ce nu s-au postat în faţa maşinii sau în alt loc în aşa fel ca eu să-i pot observa, să-mi facă semne de oprire», însă ei au declarat că le-a fost teamă că îi lovesc cu maşina. Până în prezent nu am aflat numele celor care s-au aflat în grupul din care s-a tras asupra mea. Am constatat în caroseria maşinii 5 găuri de gloanţe şi arăt că s-a tras din direcţia Intreprinderii Terapia.” (paza intreprinderii Terapia era asigurată de către „cpt. Constantin Dorinel de la o unitate militară din Floreşti, care s-a prezentat la fabrică în ziua de 22.12.1989 orele 17,30 împreună cu un pluton” – declaraţia locotnentului major de securitate Ioan Marius Ghilea – n.m.)

„AM AUZIT O RAFALĂ SAU MAI MULTE DE ARMĂ AUTOMATĂ”:

Inginerul Cornel Tiberiu Ilieş, lucra la ICPIAF în calitate de inginer principal gradul I şi în ziua de 24 decembrie 1989 în jurul orei 5,45 se îndrepta către serviciu, unde urma să intre permanenţă până la ora 18,00. „Înainte de a pleca de acasă am fost avertizat de fiica mea care mi-a relatat că a auzit împuşcături în Piaţa Engels. În această situaţie, am ieşit din casă, am verificat dacă este vreo împrejurare suspectă, după care am scos din garaj maşina marca „Oltcit” de culoare roşie cu nr. 5-Cj-206. Am pornit spre institut pe ruta Piaţa Engels, strada Andrei Mureşanu, iar când am ajuns la nivelul străzii Muscel, am auzit o rafală sau mai multe de armă automată şi concomitent am simţit o lovitură foarte puternică în obrazul drept. Sângele a ţâşnit pe nas şi gură, având dureri foarte mari la nivelul capului. Nu mi-am pierdut cunoştinţa, am condus mai departe, şi m-am îndreptat către Spitalul CFR de pe strada Republicii, unde am ajuns la ora 6,05. Autoturismul l-am lăsat la acest Spital de unde am fost transportat cu o salvare la Urgenţă la Chirurgie I, unde am primit îngrijirile cuvenite de primă urgenţă. Acolo mi-am dat seama că sunt rănit şi la umărul drept. La Chirurgie I am fost operat o dată la umăr şi de două ori la faţă, extrăgându-mi şi glonţul care a fost ridicat de dl. colonel de la Procuratura Militară. Arăt că în urma împuşcăturilor autoturismul meu a fost găurit în mai multe locuri şi probabil are şi geamurile sparte. Nu pot da nici un fel de relaţii cu privire la persoana care a tras, eu n-am văzut pe nimeni în imediata apropiere a locului unde am fost rănit.”

„MI S-A FĂCUT SEMN DE CĂTRE MILITAR SĂ VIREZ LA STÂNGA”:

Inginerul Mircia-Emilian Rusu, angajat al TAGCM Cluj, în 24 decembrie 1989, ora 12,30, era în drum spre serviciu, conducând maşina proprietate personală Dacia 1300 cu număr de înmatriculare 2-Cj-3430: „Ajungând la intersecţia Pieţii Cipariu cu strada Dostoievski, mi s-a făcut semn de către unul dintre militarii aflaţi în intersecţie să virez la stânga. Am efectuat manevra indicată şi după câţiva metri am oprit lângă bordura din dreapta şi am observat că lângă maşina mea se afla un ofiţer cu arma îndreptată spre mine. În momentul în care am deschis portiera pentru a întreba pe ce traseu se poate circula, ofiţerul a tras un foc de armă rănindu-mă la ambele picioare.”

Inginerul Mircia-Emilian Rusu umblă şi astăzi cu ajutorul a două bastoane… Dosarul de vătămare gravă a integrităţii corporale a fost soluţionat de către Procuratura Militară Cluj, iniţial prin referat cu propunere de trimitere în judecată a maiorului doctor Vlădău. Dosarul a fost trimis la Direcţia Procuraturii Militare Bucureşti de unde s-a întors la Procuratura Militară Cluj cu indicaţia de a se dispune netrimiterea în judecată a medicului care i-a administrat atât de eficient „primul ajutor” inginerului Miricia-Emilian Rusu.

„I-AM SPUS CĂ NU AM AUZIT NICI O SOMAŢIE”:

Nicolae Cîmpeanu, conducător auto la Antrepriza Electromontaj Cluj a avut parte de o zi foarte palpitantă. Prima dată a avut de a face cu vigilenţa patriotică a concetăţenilor neştri în momentul în care îl transporta spre casă pe şeful său Ioan Lupşa şi pe fiul acestui, în dimineaţa zilei de 25 decembrie 1989, ora 0,30. Acesta şi-a lăsat maşina proprietate personală în curtea garajului intreprinderii situat în cartierul Între Lacuri, pe strada cu acelaşi nume. Se îndreptau spre strada Lacul Roşu unde locuia şeful său într-un bloc de locuinţe aparţinând intreprinderii. Au fost controlaţi prima dată pe strada Aurel Vlaicu de către luptători din gărzile patriotice. Au mai fost controlaţi o dată şi pe strada Cehoslovaciei. „Când am ajuns pe strada Fabricii, în dreptul bisericii ortodoxe, am fost opriţi şi controlaţi de luptători din garda patriotică. Un vecin de-al lui Lupşa, recunoscându-l pe acesta şi ştiind că a plecat de acasă cu autoturismul lui, l-a considerat suspect, situaţie în care le-am sugerat luptătorilor ca Lupşa să rămână în acel loc iar eu cu maşina mea să ne deplasăm la garaj pentru a le arăta autoturismul şi colegii noştri rămaşi acolo să justifice prezenţa noastră la garaj. Ajungând la garaj, confirmându-se cele relatate de noi, i-am transportat pe luptători înapoi pe strada Fabricii unde i s-a dat drumul lui Lupşa şi copilului, iar eu m-am îndreptat către domiciliul meu din cartierul Someşeni. Pe strada Aurel Vlaicu am mai fost oprit şi percheziţionat, în dreptul depozitului de mobilă. Trecând de strada Dunării, mai precis de transformator, pe partea dreaptă a drumului am observat un camion militar, dar militari nu am văzut. Am depăşit camionul, am trecut şi de pompa de benzină de pe strada Aurel Vlaicu, am auzit că s-a tras cu arma, dar nu ştiu de unde şi asupra cui. Când am trecut de pompa de benzină, parcurgând circa 30 – 40 de metri, am fost împuşcat în piciorul drept sub genunchi. Am mai parcurs circa 100 de metri, am luat-o pe lângă URA, pe drumul care duce către unitatea militară, dar iarăşi am virat la stânga către pod. Înainte de pod am oprit. M-am dat jos din maţină. În acel loc era un troleibuz cu farurile aprinse, dar nu a fost nimeni în acest vehicul. Imediat am auzit comanda «mâinile sus, aruncă pistolul şi mâinile la ceafă». Am strigat: armă nu am, sunt rănit, ajutaţi-mă. A venit un militar, m-a percheziţionat, am fost condus la poartă. Un ofiţer m-a întrebat de ce n-am oprit la somaţie. Eu i-am spus că nu am auzit nici o somaţie. La URA erau militari, luptători de la gărzi. Cu o dubă am fost transportat la spital, însoţit fiind de un luptător de la gărzi şi de un ofiţer cu cască în cap, locotenent major sau căpitan, de talie potrivită, nu am reţinut semnul de armă. La spital am primit îngrijirile cuvenite. În jurul orelor 3,00, aŢuţ venit la mine în salonul 19 un maior MApN şi un căpitan de miliţie şi, foarte succint, m-aŢuţ întrebat de cele întâmplate, puţin mai târziu a apărut un procuror militar, nu-i ştiu gradul, căruia i-am spus detaliat faptele petrecute.”

„ÎN TIMP CE MĂ LEGITIMAM AM FOST LOVIT CU PATUL ARMEI”:

Şi căpitanul Emil Cherebeţiu de la UM 02382 Cluj a fost oprit de către un grup de persoane civile. „În data de 25 XII 1989, în jurul orei 10,00, am fost învoit să plec acasă, cu obligaţia de a mă reîntoarce în jurul orei 14,00, la UŢnitateaţ MŢilitarăţ la care lucrez. La înapoiere, pe strada Dunării, am fost oprit de un grup de persoane civile care m-au legitimat. Menţionez că eram îmbrăcat civil şi aveam la mine pistoletul din dotare. A venit apoi o tanchetă cu militari care m-au legitimat din nou, în timp însă am fost lovit cu patul armei, de către un subofiţer. Dacă se uitau mai bine la actele mele, observau că sunt militar. Am suferit leziuni uşoare în dreptul ochiului stâng. Am fost condus apoi la UŢnitateaţ MŢilitarăţ din care fac parte, iar un civil care mi-a adus maşina proprietate personală şi-a cerut scuze. Mi s-au dat îngrijiri la Spitalul Militar.”

TRAGERI NEELUCIDATE:

„Subsemnatul Bădău-Withemberger Mihai, domiciliat în Cluj-Napoca (…), declar că în seara zilei de 22 decembrie 1989, aflându-mă în sala mare de şedinţe a Primăriei, în jurul orei 21,00 s-a efectuat foc asupra clădirii dinspre imobilul din strada Dr. Petru Groza nr. 1. Un glonţ a nimerit geamul din fundul sălii de şedinţe, geamul poate fi văzut, găurit, şi acum. Declar de asemenea, că în sală se aflau circa 30 de persoane. În momentele următoere s-a efectuat foc şi dinspre strada 23 August, fapt înregistrat pe video de dl. Vîţă. (Cluj-Napoca la 8 martie 1990)”

„Subsemnatul Chendea Grigore, domiciliat în Cluj-napoca (…), declar următoarele: În seara zilei de 22.12.1989, aflându-mă în clădirea Consiliului popular, în jurul orelor 21,00 am auzit focuri de armă trăgându-se în sala de şedinţe a Consiliului popular din clădirea de vis-a-vis. (Cluj-Napoca la 8 martie 1990)”

„Subsemnatul Sârbu Ioan-Emilian, domiciliat în Cluj-Napoca (…), declar următoarele: Sunt ofiţer activ având gradul de căpitan la UM 01607 Cluj. (…) În noaptea de 23 XII 1989 am fost de serviciu la unitate având în pază un obiectiv. În jurul orelor 24,00 m-a sesizat un militar pe un ton alarmant că în faţa lui a «sărit cineva în vale». Era o ceaţă deasă şi nu s-a văzut. M-am deplasat în zona militarului pentru a vedea ce se întâmplă. M-am aruncat pe burtă şi am somat regulamentar în urma unor zgomote din faţa mea şi dinspre dreapta mea, având în mână arma de serviciu, pistoletul. La a doua somaţie enunţată s-a deschis foc asupra mea, la circa 15 – 20cm am observat o flacără, cred că de acolo a ricoşat glonţul şi am simţit o arsură la mâna dreaptă. O parte din militarii din subordine au deschis focul în direcţia respectivă unde s-a presupus că se găsesc sau se găsea persoana care m-a împuşcat. Fiind rănit, dar nu mi-am pierdut cunoştinţa, m-am deplasat la infirmeria unităţii unde mi s-a dat primul ajutor. După două zile m-am dus la Spitalul Militar unde mi s-a făcut radiografie care a atestat nişte corpuri străine în braţul drept, am fost operat de unde mi s-a extras un corp străin, iar ulterior am mai fost operat la Clinica Chirurgie nr. 2.”

În volumul „Armata română în Revoluţia din Dcembrie 1989”, în capitolul „Tributul de sânge al armatei, la pagina 289 scrie: „În celelalte garnizoane au mai fost răniţi: la Cluj-Napoca: 2 ofiţeri şi 3 militari în termen (…)”. Unul dintre ofiţeri este cel de mai sus, celălalt, în concepţia colectivului de autori ai armatei, este căpitanul Carp Dando, cel care, datorită incompetenţei şi excesului de zel de care a dat dovadă, în Piaţa Libertăţii din Cluj-Napoca au fost ucise 11 persoane civile, neînarmate şi rănite alte 26!

„Subsemnatul serg. Dumitru Vasile de 20 ani, fiul lui Dumitru-Canstantin şi al Veta, studii 10 clase şi şcoala profesională, ocupaţia operator chimist domiciliat în comuna Bucu judeţul Ialomiţa: Am fost încorporat la data de 21.01.1989 de către CMJ Ialomiţa şi repartizat la UM 01278 Someşeni. În perioada 17 – 22 decembrie 1989 am executat împreună cu alţi colegi, misiunea de pază a lăzilor cu muniţie, ce erau depozitate în curtea unităţii. Ştiu că o parte din colegii din unitate au executat misiuni în municipiul Cluj, dar nu am discutat cu ei ce misiuni au executat. La data de 23 decembrie 1989 orele 5,00 împreună cu colegii mei sold. Văran Ionel, sold. Andronache Petru, sold. Florea Daniel, sold. Ioniţă Ionel şi încă doi, la care nu le reţin numele, ne-am deplasat din dormitor până la MLI ce era parcată pe drumul neasfaltat care trece pe lângă unitate. Mecanicul conductor (nu-i ştiu numele) a pornit MLI dar din cauza că uleiul din motor se supraîncălzea nu am reuşit să plecăm din loc. De la ora 6,00 colegii mei au plecat de lângă MLI, deplasându-se spre dormitor. Eu am rămas singur lângă MLI. Pe la orele 6,30 în timp ce mă aflam în partea stângă a MLI, cu faţa spre Cluj, am auzit o împuşcătură, simţind o arsură în coapsa stângă. Nu pot preciza din ce direcţie a venit zgomotul împuşcăturii. Menţionez că afară era semiîntuneric şi ceaţă densă, nu se vedea la 2 m. Pe la orele 6,45 a apărut în locul în care mă aflam colegul meu Văran Ionel, căruia i-am povestit ce am păţit. M-am deplasat apoi în unitate, unde la infirmerie mi s-a acordat primul ajutor, iar la orele 13,30 am fost internat în Spitalul militar Cluj, unde mă aflu şi în prezent. După operaţie medicul militar mi-a arătat o cămaşă de glonţ extrasă din coapsa mea stângă.”

Nu ştiu unde să încadrez informaţia, dar cel puţin doi dintre soldaţii „colegi” ai lui Dumitru Vasile şi anume sold. Florea Sabin Daniel şi sold Andronache Petru, au făcut parte dintre cei care „au executat misiuni în municipiul Cluj” şi anume pe strada Horea la hotel Astoria. Nu cred că sergentul nu a „discutat” cu cei doi soldaţi „ce misiuni au executat”. În altă ordine de idei, glonţul care l-a rănit pe sergent a provenit dintr-un ricoşeu (dovadă că la operaţie s-a extras o cămaşă de glonţ), tragerea nevizându-l pe acesta în mod special. În plus UM 01278 Someşeni este unitatea din care făcea parte mr. Indreica despre a cărui implicare în evenimente şi sinucidere ulterioară am mai scris.

„ÎN MOD DELIBERAT SE ORGANIZEAZĂ ACŢIUNI DE COMPROMITERE A OFIŢERILOR DE SECURITATE”:

„Subsemnatul Lt. maj. rez. ing. Ghilea Ioan-Marius, (…) declar următoarele: În ziua de 24.12.1989 la orele 10,30 din ordinul şefului securităţii Col. Ioniţă, am intrat ofiţer de serviciu pe inspectorat în locul Lt. col. Bodea Teodor care era în concediu de boală. Am executat serviciu până în data de 25.12.1989 în jurul orei 10,30 – 11,00. În acest interval de timp am primit din diverse surse, informaţii cu privire la faptul că în oraşul Cluj, în diferite zone şi la ore diferite, se execută trageri asupra unor obiective sau clădiri. Toate informaţiile au fost preluate telefonic, la cele două telefoane ale ofiţerului de serviciu, cel direct şi cel prin centrală. De fiecare dată când am primit o asemenea sesizare, am solicitat datele de identitate a celui care făcea sesizarea, postul telefonic de la care vorbeşte, după care efectuam verificări, tot telefonic la postul indicat, precum şi la telefoane din aceeaşi zonă cu postul respectiv, în măsura în care aveam cunoştinţă de asemenea telefoane. Menţionez că alături de mine se afla şeful plutonului de intervenţie antiteroriste al batalionului de securitate – cpt. Părăuţ. Semnalările cu privire la aceste trageri au apărut în jurul orelor 16,30 când eu le notam pe o hârtie şi le predam colonelului Stăvaru, numit provizoriu şeful inspectoratului care era secondat de dl. Creţoiu din partea frontului. Normal era ca aceste sesizări să fie verificate de îndată şi să se ia măsuri de prinderea celor care efectuau trageri. Am întrebat la un moment dat pe Col. Stăvaru ce se întâmplă cu semnalările şi acesta mi-a spus că a informat armata, dar nu ştie ce măsuri s-au luat. Văzând că nu se iau măsuri eficiente de verificare a acestor semnalări, în jurul orei 18,00 l-am rugat pe cpt. Părăuţ să meargă să-şi verifice oamenii aflaţi în curtea inspectoratului şi tehnica de luptă de pe maşinile de intervenţie, precum şi sistemul de transmisiuni, întrucât în prealabil, la solicitarea mea la orele 11,00, eu mi-am pus în funcţiune staţia de transmisie radio, prin, dacă nu mă înşel, cpt. Cosma. De fapt sistemul radio la noi nu a fost dezafectat cu ocazia intrării revoluţionarilor în clădire, ci doar a fost deteriorat sistemul de alimentare cu energie electrică, defecţiune care a putut fi uşor remediată. Cu cpt. Părăuţ am convenit să-şi racordeze staţiile radio de pe maşinile de serviciu pe frecvenţa mea, respectiv a inspectoratului, stabilind şi codurile de comunicare în cazul în care el va ieşi la vreo intervenţie. În jurul orelor 21,00 m-am dus la col. Ioniţă şi i-am raportat situaţia constatată de mine, adică faptul că semnalările noastre nu sunt verificate, dar că în acelaşi timp la Radio Cluj s-a lansat de 3 ori apelul ca toţi ofiţeri de securitate să depună armamentul, iar unele dintre semnalări se refereau la nume de ofiţeri de securitate care de fapt se găseau în sediu şi că în cazul acesta trebuie să se facă verificări şi numai pentru faptul de a se infirma suspiciunea că vreun ofiţer din securitate face acte de diversiune în municipiul Cluj. Arăt că la primirea informaţiilor erau prezenţi lângă mine Oancea Călin şi Uţiu ŢSeverţ din partea frontului, precum şi Creţoiu, precum şi un ziarist în jur de 26-27 ani pe care probabil îl cheamă Aelenei (am rezerve cu privire la acest nume). Când m-am dus la col. Ioniţă am fost însoţit de Oancea Călin, Creţoiu şi Mr. Petcu şi după ce am raportat, s-a hotărât să se dea un comunicat la radio Cluj, în care să se anunţe că toţi ofiţerii şi cadrele din inspectoratul de securitate a judeţului Cluj, respectiv din Cluj, sunt prezenţi la sediul unităţii şi au depus armamentul şi muniţia din dotare, fapt strict autentic. Eu am forţat conceperea acestui anunţ întrucât având în vedere semnalările de până acum şi totala inactivitate de verificare a acestora, mi-am făcut convingerea că în mod deliberat se organizează acţiuni de compromitere a ofiţerilor de securitate şi a organelor de securitate din Cluj, de către persoane care ar avea intenţia să o facă. Abea după exprimarea acestei păreri, col. Ioniţă şi Mr. Petcu au hotărât să redacteze comunicatul de dezminţire şi prin Oancea Călin, acesta a fost trimis la sediul frontului judeţean spre aprobare preşedintelui Vişan. Din cele aflate ulterior de la Oancea Călin ştiu că la front doamna Doina Cornea categoric a fost împotriva unui asemena comunicat, dar că Dorel Vişan, pe propria răspundere a acceptat un comunicat, în alt sens decât cel redactat de noi, şi anume cel pe care apoi Călin Oancea l-a citit personal la postul de radio Cluj şi a primit asigurări că a doua zi acelaşi comunicat va fi retransmis. După acest comunicat s-au mai primit totuşi informaţii telefonice cu privire la executarea unor trageri în oraş şi pentru că am văzut că în continuare nu se iau măsuri, am hotărât că pentru fixarea locurilor de unde s-au executat trageri, să însemn pe hartă semnalările. Am vrut să trec şi retroactiv celelalte semnalări, motiv pentru care m-am prezentat la col. Stăvaru şi am cerut să-mi dea notiţele pe care eu i le-am dat pe foi volante cu privire la semnalările anterioare. Nu a vrut să mi le dea şi de aceea nu apar toate semnalările pe hartă. Într-un moment când col. Stăvaru nu era prezent în birou, am intrat la el şi văzând două foi cu notiţele mele, le-am luat şi le-am transcris pe hartă. Erau două semnalri cu trageri executate la orele 20,25 de la poştă şi 20,30 din Cluj str. Maiakovski la ciupercă, restul semnalărilor sunt toate după orele 23,00. Întrucât eram foarte enervat de pasivitatea în verificarea semnalărilor şi aceasta îmi crea mai tare convingerea că este un act de compromitere a ofiţerilor de securitate, şi fiind observat de cei din jur, cărora de altfel, respectiv col. Stăvaru, i-am şi spus că-l fac răspunzător pentru neluarea măsurilor de verificare, au fost luate totuşi măsuri în sensul că s-a primit aprobarea ca patrule formate din 1 cadru de miliţie, 1 militar în termen şi 1 membru al frontului, primii doi înarmaţi, să iasă în oraş pentru localizarea şi neutralizarea persoanelor care executau trageri. Aceştia făceau deplasarea cu maşini ale serviciului circulaţiei. Pe lângă aceştia trei mai era şi conducătorul maşinii circulaţiei. Nu cunosc numele lucrătorilor de miliţie şi a însoţitorilor lui şi nici nu ştiu dacă maşinile au fost conduse de şoferi, deci ecchipajul în sine să fi fost din 4 inşi. Au ieşit 2 – 3 maşini. Referitor la eficienţa acestor patrulări, arăt că întrucât prin situaţia creată atribuţiunile mele ca ofiţer de serviciu pe inspectorat nu-mi mai dădeau dreptul la cooperare cu miliţia, nu am primit informaţii asupra rezultatelor, totuşi prin staţie am interceptat o convorbire în care patrula comunica la miliţie că în zona IRA au reţinut o persoană ce executa trageri, respectiv care se afla într-o maşină din care s-au executat trageri. Apoi de la cpt. Părăuţ am aflat că baraje ale armatei au prins şi reţinut în zona Mănăştur, în apropierea staţiei de transformatoare, unde s-au produs şi schimburi de focuri, un alt civil. Prin staţie, la un moment dat, s-a cerut ajutorul de către patrula care acţiona pe str. Aurel Vlaicu în zona Pieţii Mărăşti şi care au prins pe actorul Octavian Lăluţ, în stare de ebrietate, care de pe blocul V1 a tras cu arma de vânătoare, dar că cetăţenii alertaţi, se îndreptau împotriva patrulei şi nu a celui care a tras, motiv pentru care se solicita ajutorul şi drept urmare, cu o altă maşină a fost trimis Oancea Călin pentru a clarifica diferendul. De la acel loc patrula s-a reîntors la unitate, dar fără actorul Lăluţ sau alte persoane reţinute pentru că ar fi tras. Din însemnările de pe harta pe care o prezint şi care notez au fost scrise de către cpt. Părăuţ în prezenţa şi la indicaţia mea, detaliez următoarele: în noaptea de 24.12.1989 la orele 23,00 s-a semnalat schimb de focuri la staţia de transformarea energiei electrice Someş-Nord de pe strada Taberei. După câte ştiu patrula deplasată la faţa locului a avut schimb de focuri şi a ridicat un om. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el; la ora 20,25 de la poştă s-a semnalat că s-au executat trageri. Verificată ca reală prin telefoane de către mine. Notaţia făcută de pe B-dul Lenin de la grupul judeţean de pompieri, unde iniţial s-a semnalat schimb de focuri, verificată de mine la grupul de pompieri, s-a stabilit a fi inexactă, motiv pentru care s-a şters prin cruce. În Piaţa Mărăşti la blocul V1, la orele 23,00. Revin şi precizez că în Piaţa Mărăşti, în dosul cinematografului, acolo unde există un obiectiv MApN (staţie radio), s-au semnalat focuri, verificate de mine telefonic prin două linii. Nu ştiu dacă s-a deplasat vreo patrulă pentru verificare. La orele 0,05 (25.12.1989) de pe blocul V1 s-a semnalat tragere şi patrula a localizat pe actorul Lăluţ care a tras cu puşca de vânătoare. Urmează apoi trei notaţii, prima pe str. Dîmboviţei în zona complexului expoziţional şi unde se află şi un obiectiv militar MApN la orele 23,30 s-au semnalat trageri dintr-o maşină. Apoi, la orele 0,10 tot pe str. Dîmboviţei la intersecţia cu str. Ialomiţei s-au executat din nou trageri, se pare din aceeaşi maşină, apoi am dedus eu că aceeaşi maşină s-a deplasat în zona de sub podul de la IRA, unde la orele 23,45 s-au executat trageri înspre Sanex, informaţie care a fost verificată doar pe o singură linie, în sensul că l-am sunat pe cel care telefonic m-a sesizat şi mi-a confirmat informaţia. Pe hartă cele trei informaţii sunt unite printr-un şir de săgeţi care am impresia că atunci nu le-am notat corect, sensul de deplasare începând de la orele 23,30 fiind invers, adic de la pod şi apoi la intersecţia cu str. Dîmboviţei cu Ialomiţei. De asemenea mai sunt notate ca informaţii verificate pe câte două linii, respectiv prin resunarea celui care a informat şi prin telefoane apropiate, o tragere la 0,25 pe str. Horea colţ cu Crişan, la 20,30 o tragere de pe str. Maiakovski de la ciupercă şi la 24,05 o tragere din zona Grupului şcolar CFR către depozitul de carburanţi al depoului CFR. Această ultimă informaţie a fost confirmată atât de către cel care a informat de pe str. Timişoarei, precum şi de depoul CFR. Harta astfel făcută şi însemnată poartă în dreapta notaţiile făcute de col. Mincu în data de 05.02.1990. Predau această hartă alăturat declaraţiei, cu menţiunea că şi acuma am convingerea că tragerile sau măcar o parte din tragerile efectuate în ziua de 24 şi 25.12.1989 în oraşul Cluj, s-au făcut în scopul de a compromite ofiţerii de securitate, fără să se ţină seama de faptul că aceştia erau toţi prezenţi la sediul unităţii, cu armele şi muniţiile din dotare predate. Mai arăt că unele din informaţii nominalizau chiar ofiţeri de securitate recunoscuţi şi ştiu că de la front s-a cerut verificarea acestora şi s-a constatat că atunci când se semnala că ar fi efectuat trageri în oraş, ofiţerii se aflau de fapt în sediul inspectoratului sub control, aşa a fost cazul Lt. col. Tatu Viorel, Lt. col. Moldovan Alexandru şi Lt. col. Tincă Ovidiu.”