La mai bine de două decenii de la „Crăciunul însângerat”, când l-am executat pe Ceauşescu, o fantomă bântuie România: COMUNISMUL

de Alexandru Diaconescu

O stafie bântuie România: stafia comunismului.

Aflu cu stupoare că, în cadrul unui recent sondaj, nu mai puţin de 45% dintre concetăţenii mei s-au pronunţat în favoarea defunctului regim comunist. Nu ştiu cât de precisă şi de onestă a fost acaestă investigaţie, dar cert este că în vremuri de criză mulţi oameni de bună credinţă îşi pierd cumpătul, încât nu este de mirare că unii români au dat uitării toate frustrările şi neajunsurile „epocii de aur” a lui Ceauşescu, iar alţii s-au lăsat cuprinşi de dulcea nostalgie a tinereţii pierdute. Ceea ce m-a îngrozit însă este că tot mai mulţi tineri se lasă seduşi de cântecul de sirenă al utopiei comuniste şi de chipul de Christ rebel al lui Ernesto Che Guevara. De ce?

Fiindcă noi, noi intelectualii, istoricii, profesorii lor, am lipsit de la întâlnirea cu cei care nu au trăit himera comunistă. Mai mult chiar, cei care au avut curajul şi dăruirea să se înhame la carul ruginit al condamnării crimelor vechiului regim sunt marginalizaţi, blamaţi şi au ajuns chiar să fie ameninţaţi cu darea afară! Nu am protestat atunci când unuia dintre cei mai eficienţi apologeţi ai regimului comunist, marele poet dealtfel, Adrian Păunescu, i s-au adus elogii pe care el însuşi le-ar fi blamat probabil. Am înghiţit în sec cu gust amar când i-am văzut perindându-se pe la toate posturile de televiziune pe atâţia artişti consacraţi astăzi, despre care am aflat cu acestă ocazie că în trecut au lins blidele cenaclului Flacăra. Treaba lor!

Ioan Piso, un om legat de postul lui

Dar acum, când numele a doi reputaţi specialişti şi cercetători ai epocii comuniste, Marius Oprea şi Gheorghe Petrov, a fost amestecat în cazuistica elucubrantă a unui individ nociv pentru cultura şi învăţământul românesc, nu mai pot sta deoparte. Prof. dr. Ioan Piso de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, totodată director (încă) al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei şi al Institutului de Studii Romane, membru în tot felul de „comitete şi comiţii”, se agaţă cu „ghearele şi cu colţii” de funcţiile de conducere pe care le deţine, refuzând de mai bine de doi ani să se pensioneze şi – în consecinţă – împroaşcă cu scârnă intelectuală pe toţi cei care i-ar putea contesta privilegiile necuvenite. În mai bine de un deceniu de management dezastruos al muzeului clujean el nu a reuşit să organizeze expoziţia permanentă de epocă contemporană, ca să nu mai vorbim despre epoca comunistă. Cu astfel de muzee (şi cu numai o oră de istorie pe săptămână) nu este de mirare că tinerii nu au habar de cele întâmplte cu câteva decenii în urmă. Mai mult, pus în faţa reducerii a opt posturi de la muzeul pe care-l conduce în temeiul unei decizii dubioase a completului din care făcea parte celebrul „judecător Costiniu”, I. Piso – în loc să reducă mai întâi postul său, căci a depăşit de mult vârsta legală de pensionare, iar baza o are în altă parte – s-a repezit asupra altora, printre care şi muzeograful Gheorghe Petrov. În urma reacţiilor din presă a dat înapoi, dar nu s-a putut abţine să nu dezinformeze şi să nu caute să manipuleze opinia publică prin intermediul unei conferinţe de presă, ţinută luni, 20.12.2010. Printre alte „şmecherii şi iuşchiuzarlâcuri” (asupra cărora voi reveni) el s-a lansat în denigrarea activităţii şi competenţei profesionale a celor doi istorici şi arheologi ai epocii comuniste amintiţi mai sus. Ioan Piso, nu numai că se laudă pe nedrept că l-ar fi apărat de securitate pe Marius Oprea în epoca comunistă, dar insinuaeză că acesta nu ar avea pregătire de arheolog, iar în final îi minimalizează cu maliţiozitate întreaga activitate de cercetare a crimelor epocii comuniste.

Despre Marius Oprea s-a lansat recent o carte, bazată pe un film documentar (premiera acestuia a avut loc la Paris în marie 2010). Realizatorul, un reputat jurnalist francez – Mirel Bran – a ales un titlu incitant: „Vânătorul de securişti”. Sună bine, dar activitatea lui Marius Oprea este mult mai profundă şi mai eficientă decât o simplă „vânătoare de vrăjitoare”, căci el a depăşit de mult stadiul condamnării generale a comunismului şi a contabilizării tuturor vexaţiunilor pe care un guvern sau altul le-au adus poporului nostru. El a focusat activitatea echipei sale pe documentarea cu valoare legală a unor crime precise, cu victime şi călăi perfect identificaţi. Împreună cu un alt arheolog şi istoric, Gheorghe Petrov şi cu mai mulţi tineri entuziaşti şi foarte bine pregătiţi, el a documentat zeci de crime petrecute pe întreg teritoriul ţării, exhumând în faţa organelor legii trupurile luptătorilor anticomunişti din anii ’50 şi aducând astfel dovezile clare şi irefutabile a crimelor comise în anii ’50. Când i-am spus „Lasă obsedantul deceniu, vino mai încoace şi investighează activităţile mai subtile ale fostelor organe de represiune”, el mi-a răspuns „Nu! Este esenţial acum, până mai trăiesc ultimii martori, să dovedim, cu corp delict şi cu toate rigorile ştiinţifice şi legale, nişte crime de omor, care au avut loc atunci şi acolo. Şi evreii s-au lamemtat câțiva ani de zile, până când – dându-şi seama că la un moment dat crimele naziştilor vor fi date uitării, sau ascunse sub un păienjeniş de minciuni şi manipulări – au trecut la contabilizarea precisă a fiecărui omor şi la vânarea fiecărui criminal”. Acum îmi dau seama câtă dreptate a avut Marius, căci în curând tineri nevinovaţi se vor întreba dacă atrocităţile autorităţilor comuniste, trâmbiţate de noi pe toate canalele media, nu sunt decât simple defulări şi propagandă deşănţată. De aceea munca grea şi migăloasă, aceste „difficiles nugae” (nimicuri anevoioase) cum le spunea poetul latin Martial (Epigrame II, 86), sunt esenţiale în stabilirea unui adevăr istoric obiectiv de care naţiunea noastră are atâta nevoie.

În fine, dincolo de cercetări, avem nevoie de disiparea eficientă a informaţiei. Or aici muzeograful Gheorghe Petrov s-a dovedit a fi unul din cei mai activi membri ai muzeului clujean, organizând expoziţii temporare, lansări de carte, întâlniri cu publicul şi expediţii de identificare a mormintelor eroilor rezistenţei anticomuniste, ceea ce a antrenat numeroase autorităţi locale, altfel inerte, precum şi mulţi cetăţeni simpli. Toate astea nu se pot face stând în birou la Cluj şi completând integrame!.

Dar ce poate face o mână de oameni când autorităţile se complac într-o completă inactivitate?. Spre exemplu, închisoarea de la Râmnicu Sărat, aflată la o distanţă rezonabilă de Bucureşti, trebuia transformată de ani buni de zile într-un muzeu al holocaustului românesc (aşa cum este închisoarea de la Sighet), unde se puteau lesne organiza excursii didactice pentru tinerii din capitală. Îmi amintesc vizita de la Râmnicu Sărat împreună cu un dizident cubanez şi cu Marius Oprea, pe atunci director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. Forţa evocatoare a locului este impresionantă. Marius era foarte mândru că tocmai reuşise să trateze cu proprietarii imobilului (nişte „capitalişti” de pripas ai tranziţiei noastre) şi a obţinut un foarte bun preţ de achiziţionare pentru statul român. După vreo doi ani m-am interesat de închisoarea de la Râmnicu Sărat (voiam să contribui cu sfaturi şi sugestii la amenajarea muzeului). „Aş, Ministerul Culturii a achiziţionat clădirea la un preţ dublu faţă de cel negociat (deh, fondurile publice sunt generoase) şi de atunci nu mai putem face nimic, nici măcar să schimbăm o streaşină. Clădirea este monument şi numai experţii Ministerului Culturii pot opera reparaţii!” mi-a răspuns Marius. Şi iată că între timp s-au schimbat mai mulţi miniştri ai culturii şi s-au tot elaborat „studii de fezabilitate”, „proiecte de conservare primară”, „proiecte de restaurare”, „proiecte de valorificare culturală şi turistică” şi „proiecte de organizare muzeală”, dar la faţa locului, nimic! Şi atunci de ce să ne mirăm că timp de decenii la muzeul din Cluj „istoria se termină la 1 Decembrie 1918” şi că o expoziţie despre regimul comunist în România nu a fost niciodată realizată! În definitiv de ce să nu rămână I. Piso director pe viaţă, că fondurile publice suportă multe!

Citiți și: Apologia unui regim ilegitim și criminal.