”Stânga” încă își mai ascunde crimele împotriva umanității, comise în numele ”viitorului de aur al omenirii”, în spatele ”extremei drepte”

Deși sunt tot o apă și un pământ cu origine comună: naționalism-socialismul. Nu există extremă dreaptă sau extremă stângă, există doar tendința bolnavă (de natură psihică) a unora de a încerca să modeleze liberul arbitru după niște regului care li se par lor confortabile, în tiparele lor: naține, rasă, sex, religie și/sau desființarea acestora. Este fața (sau anti-fața) aceleiași mizerii.

Cum scria Olavo di Carvahlo în ”Miturile stângii” (citez): ”Nici un comunist nu are dreptul să facă nazist pe nimeni pentru că nazismul niciodată nu ar fi ajuns să fie un pericol pentru umanitate dacă nu ar fi existat ajutorul și stimulii oferiți de Uniunea Sovietică. Germania a ajuns să aibă o armată capabilă de a intimida o lume întreagă nu doar pentru că Uniunea Sovietică i-a dat arme în secret, ci și pentru că a creat un teritoriu, pe teritoriul Rusiei, unde armata germană se putea antrena. (…) ei ignoră diferența dintre fascism și nazism, iar ca să îți faci o idee de această diferență, în ziua în care Hitler a fost ales, singurul guvernant european, șef de stat european, care i-a telefonat pe toți ceilalți, inclusiv pe Papă, spunând: “Ce facem acum că ajuns la putere acest nebun. Trebuie să facem ceva, trebuie să facem ceva să îl dăm jos de acolo”… Știți cine era acest șef de stat? Benito Mussolini. Iar pentru că nimeni nu a răspuns, nimeni nu a vrut să facă nimic, Mussolini a ajuns la concluzia că Hitler era mai puternic și era mai prudent să se alieze cu el, decît cu toți acei lași. Adică, toți guvernanții democrați ai Europei l-au aruncat pe Benito Mussolini în brațele lui Hitler. Ei sunt vinovați de acest lucru, la fel de vinovați ca și Benito Mussolini.”

Să facem un recurs la Istorie.

În vara lui 1902, este arestat la Lausanne, pentru vagabondaj, un tânăr italian pe numele său Benito Mussolini. Deși are la gât un medalion cu chipul lui Karl Marx (consemnat în actele de reținere) și provine dintr-o familie cu o situaţie confortabilă, el este socialist declarat, cu ambiţii mari, motiv pentru care a îmbrățișat, voluntar, traiul de vagabond, cu scopul de a-și clădi legenda de ”fiu al poporului, greu încercat”. În Elveţia o cunoaşte pe Angelica Balabanovna, o prietenă de-a lui Lenin. Sub îndrumarea acesteia, Mussolini aprofundează marxism-leninismul. Și scrie la mai multe publicaţii socialiste, făcând agitaţie şi sabotaje. E arestat şi eliberat sub presiunea populară. Apoi este primit cu braţele deschise de socialiştii italieni și e numit director al ziarului Partidului Socialist Italian. Socialistul Pietro Nenni (Premiul Stalin pentru Pace, ministru de externe în anii ‘60), îi botează “Il Duce”, la un banchet dat de socialişti în onoarea lui.

După ce intră în conflict cu conducerea partidului socialist, Mussolini e expulzat. Pleacă, spunând: “sunt şi rămân socialist”.

După cum scrie politologul Alexandru Hâncu (citez): ”Mussolini creează mişcarea fascistă, de orientare socialist-naţionalistă (spre deosebire de internaţionalismul sovietic, caracterizat prin naţionalism rusesc, rusificarea populaţiilor cucerite, proclamarea superiorităţii ştiintei, artei şi culturii ruseşti). După ce ajunge la putere, Mussolini construieşte socialismul în Italia, în aclamaţii populare. Control draconic asupra economiei, vaste programe sociale. Declară Italia “naţiune proletară” (inspiraţie pentru Mao, care, parcă, n-a fost de dreapta) şi creează o dictatură tentaculară, sufocantă, criminală. Rămâne un adversar înfocat al comunismului, refuzând tutela Moscovei de pe poziţii socialist-naţionaliste (şi social-democraţii de azi se declară adversari înfocaţi ai comunismului). Declanşează războaie coloniale (spre deosebire de războaiele de eliberare, care au creat URSS şi imperiul său colonial, zis lagărul socialist), intră în Axa Roma-Berlin-Tokio. Îşi duce ţara la dezastru. E împuşcat în 1945, când încerca să fugă în Elveţia. A fost de stânga sau de dreapta?”

La fel și Hitler, care s-a inspirat mult din ce a făcut Mussolini. Nazism e prescurtarea de la naţional-socialism. Mai exact, de la “Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani”.

Citez din politologul Alexandru Hâncu: ”Şi Hitler a promis socialism şi s-a ţinut de cuvânt. Din cele 10 puncte ale programului prezentat de Marx şi Engels în “Manifestul Partidului Comunist”, a pus în aplicare opt. Tot el a ales culoarea steagului nazist: roşu, culoarea sângelui muncitorilor, ca la bolşevici. Cu svastika în loc de seceră şi ciocan. A fost anticomunist, de pe poziţii naţional-socialiste. Spunînd că nazismul are misiunea să ducă societatea de la individualism la socialism, dar fără revoluţie. Declarând că el a pus cu adevărat în practică marxismul, iar dezacordurile cu comunismul sunt mai degrabă tactice decât ideologice. Goebbels adăuga că singurii socialişti adevăraţi din Germania, şi din toată Europa, erau naziştii.”

Dar naţional-socialismul a însemnat în primul rând rasism, antisemitism, genocid, nu-i aşa? Oroarea absolută. Ce legătură să aibă cu umanismul socialist?

Friedrich Engels a pledat pentru inimaginabil cu mult înainte de fascism şi nazism. În 1849, cerea exterminarea maghiarilor, care se ridicaseră împotriva Imperiului Austriac. Într-un text foarte apreciat de Stalin, Engels recomanda acelaşi tratament şi pentru sârbi, alte popoare slave, basci, bretoni, scoţieni. Nazismul a preluat de la socialiştii radicali teza “evreilor exploatatori ai poporului”, identificaţi cu profitul, capitalismul, duşmanul de clasă. Ideile antisemite “de tinereţe” ale lui Marx, din “Despre chestiunea evreiască”, se regăsesc la Hitler. În notele pregătitoare pentru “Anti-Duhring”, Engels scria: “Dacă, spre exemplu, în ţările noastre, axiomele matematice sunt perfect evidente pentru un copil de opt ani, fără nevoia de-a recurge la experiment, e consecinţa “eredităţii acumulate”. Ar fi însă foarte dificil să le predai unui boşiman sau unui negru din Australia”.

În 1933, George Bernad Shaw (mare socialist, mare fan al URSS), sugera chimiştilor, spre a grăbi epurarea duşmanilor socialismului: “descoperirea unui gaz umanitar care să provoace o moarte instantanee şi fără durere”.

Cum s-ar zice, la schimbul de idei de nivelul ”ba, pe a mă-tii”, ”stânga”, a greşit, pe ici, pe colo, dar cu cele mai bune intenţii, dorind binele general, libertate, egalitate și fraternitate între oameni. În timp ce ”dreapta” a greşit cu cele mai rele intenţii, promovând exploatarea omului de către om, cuceriri teritoriale, rasism, lagăre de exterminare. Și, gata, cine nu-i gata, îi dau în cap cu lopata!

Contrar a ce se crede, există doar două tipuri de a se face politică (restul e gargară): politica libertăţii individuale și controlul statului asupra individului în numele “binelui public”. Adică, liberalism şi etatism. Când statul deține puterea de a da totul individului, deține și puterea de a-i lua acel tot (plus ceva dobândă). Controlul statului asupra individului este dictatură. Forma cea mai abjectă a dictaturii e totalitarismul. Prin urmare, orice drum către etatizare, sfârșește în ghearele dictaturii. Treptat, sporind pas cu pas puterea statului (ăn numele binelui general, așa ca în pandemie), sau brusc, violent, printr-o lovitură de forţă de tip revoluţie, puci șamd.

Liberalismul nu propune desfiinţarea statului, ci crearea unui stat minimal. Un stat care să apere libertatea individuală, nu s-o confişte treptat, în numele “binelui comun”. Stat minimal nu înseamnă “stat zero”. Minimal nu înseamnă slab. Libertatea trebuie apărată cu toată puterea, dar asta nu înseamnă subjugarea cetăţenilor, așa cum o face, în schimb, marxismul, în numele ”dictaturii proletariatului”. În logica marxistă, iadul pe pământ duce la Paradis.

Dar, din păcate, și noțiunea de liberalism a fost confiscată. Marxismul și-a pus mască nouă, mimând democrația – firește, în numele ”binelui comun”.

În 1940, Norman Thomas, candidat la Casa Albă al Partidului Socialist American, făcea următoarea profeţie: “Americanii nu vor accepta niciodată socialismul. Dar, sub numele de “liberalism”, vor adopta întregul program socialist – şi, într-o zi, America va fi o naţiune socialistă, fără să ştie cum s-a întîmplat”.

Așa că nu, AUR nu a apărut din neant. Este procesul natural al distilării rahatului mai mic dintr-un rahat mai mare. Este ce apare în situații de debusolare politică, în care nimeni nu mai știe cui aparține și care este prezentul și care va fi viitorul. Minciuna, indiferent de hainele frumoase în care a fost îmbrăcată, naște haos. Iar haosul este destructurare. Istoria doar se repetă. Niște imbecili politici au gestionat extrem de prost pandemia din 1919…